Timp de gândire

Dragi tovarăşi, mici „ceauşeşti”

Eu cred că, după „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, România şi-a mai creat un mit, ce-i drept, unul modern, al „conducătorului iubit”. Pentru această creaţie monstruoasă nu aş da vina pe cei aflaţi în poziţii înalte, ridicaţi fără niciun drept la rang de zei, ci mai degrabă pe vina colectivă a celor care nu mai ştiu cum să-i proslăvească, să-i laude şi să le mulţumească respectivilor pentru că există şi respiră acelaşi aer cu prostimea.

În urmă cu câteva decenii, 26 ianuarie era un fel de sărbătoare naţională fiind cea în care Nicolae Ceauşescu îşi sărbătorea ziua de naştere. Istoria consemnează faptul că prim-secretarii mergeau cu flori, cadouri şi omagii la Bucureşti. Revista „Historia” scrie că darurile pentru Nicolae Ceauşescu ocupau zece săli. În ianuarie 1978, la aniversarea a 60 de ani, cu darurile primite s-a realizat o expoziţie permanentă la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei. Aşa cum scrie Lucian Boia în “De ce este România altfel?”, românii nu au protestat în anii de glorie ai comunismului, deşi le era frig în case, nu aveau mâncare, iar statul începuse să dărâme bisericile. “Nu înseamnă că apreciau totul. Apreciau din ce în ce mai puţin, dar aveau prea bine întipărită cultura supunerii. (…) Regimul o luase razna, dar românii păreau că acceptă orice. Lipseşte culturii româneşti capacitatea reglajului democratic cotidian care să ţină lucrurile în echilibru, eliminând riscul derivelor periculoase. Românii nu se implică, în loc de soluţii colective caută mici rezolvări personale şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă, iar tensiunile, fără încetare, se acumulează”.

Au trecut mai bine de 24 de ani de la moartea lui Nicolae Ceauşescu şi, din păcate, noi, românii, aproape că nu ne-am schimbat. În locul “conducătorului iubit”, unul singur, instalat ca un zeu, la Bucureşti, am găsit şi pus pe socluri conducători iubiţi mai mici la care ne închinăm pentru “rezolvări personale”. Nu contează dacă sunt şefi de partide sau de instituţii plătiţi cu bani publici să facă lucruri utile şi necesare în comunitate. Chiar dacă sunt bine intenţionaţi la început, majoritatea eşuează fiindcă se creează un grup de presiune în jurul lor, veşnic interesat de “rezolvări personale”. Cu scopul bine definit în minte, linguşitorii au interesul să facă şi să spună orice numai să se vadă cu problema rezolvată. Aşa se face că auzim frecvent mulţumiri din inimă adresate domnilor din poziţii cheie pentru că “au dat bani” pentru te miri ce lucrări sau au acceptat să se facă anumite proiecte. Toată lumea pare să uite că respectivul nu a dat banii lui, ci ai noştri, ai tuturor şi că motivul pe care noi l-am ales să fie “ordonator de credite” –  sau împărţitor de bani, mai pe româneşte – este acela că am crezut că el o poate face cel mai bine cu putinţă. În teorie măcar.

De-a lungul timpului, am auzit nişte laude atât de penibile adresate oamenilor aflaţi în poziţii de conducere încât, dacă eram în locul lor, mă ridicam în picioare şi ţipam la linguşitori să tacă. Este cât se poate de clar că aceste “mulţumiri” nu sunt deloc sincere, ci vin din trecutul nostru odios în care îl omagiam pe Ceauşescu la fel de sincer, înjurându-l printre dinţi. Tuturor le spun ceea ce un profesor de la Facultatea de Litere din Cluj– printre altele şi scriitor – i-a spus unui student care îi prezenta cartea: “Lauda spusă în faţă este ocară!”. Cu siguranţă că aşa este în primul rând pentru că e ipocrită, în al doilea rând pentru că orice laudă deşănţată îl pune pe respectivul într-o postură penibilă. Dacă cineva are o părere bună despre altcineva nu are decât să o transmită în absenţa celui lăudat. La noi, din păcate, în absenţa lăudaţilor, toată lumea găseşte să spună ceva rău despre ei, să facă mişto şi glume proaste. Suntem mari maeştri ai bârfelor şi ai vorbitului pe la spate. Să-i spui cuiva “Bravo!” când a făcut un lucru bun mi se pare un lucru firesc, să-l lauzi însă în termeni elogioşi pe un om plătit cu bani publici (deci recompensat deja de societate) ca să facă lucruri bune pentru ea mi se pare hidos.

Eu cred că vina pentru apariţia “micilor ceauşeşti” ai vieţii noastre, instalaţi în tot felul de jilţuri, ne aparţine mai mult nouă decât lor. Avem prostul obicei să umblăm cu covorul roşu la noi şi să-l tot aşternem pe unde trec ei. Dovada servilismului absolut e că acceptăm ca ei să urce pe scenele (a se citi altare deschise –n.r.) unde slujesc preoţii, lăsându-le impresia că au dreptul de a fi, oarecum, mai aproape de Dumnezeu decât restul lumii.

De o vreme, am început să fiu atentă şi la felul în care “micii ceauşeşti”sunt adulaţi în partidele lor şi prin instituţiile pe care le conduc. Chiar dacă scot pe gură tone de inepţii, fraze care încep la Ana şi nu se mai termină nici la Caiafa, fraze din care, evident, nu înţelegi nimic, există o categorie de supuşi care le sorb cuvintele şi abia aşteaptă să-i aplaude. Aceiaşi supuşi râd la glumele lor proaste şi fără strop de umor şi ar fi în stare, probabil, să-i privească la nesfârşit cu nişte ochi pătrunşi de interes. De fiecare dată eu, una, mă întreb cum de e posibil aşa ceva.

Bistriţa, de exemplu, nu are niciun politician capabil să ţină un discurs bun. Toţi vorbesc aiurea fără să ţină cont de regulile clasice: “introducere, cuprins şi încheiere”, toţi bat câmpii, fac nişte greşeli de exprimare strigătoare la cer, nu au mare lucru de transmis. Cum să-i admiri în aceste condiţii? De ce să-i aplauzi? De ce să le creezi impresia că au spus ceva grozav când, de fapt, nu au spus absolut nimic?

De vină pentru că astăzi avem mai mulţi „ceauşeşti” suntem în primul rând noi, o naţie de iobagi cu căciula în mână în faţa „boier dumneavoastră”. Apoi, cu siguranţă, că sunt şi ei fiindcă permit ca astfel de elogii odioase să mai fie propagate în societate, sunt vinovaţi pentru că „de la cap se împute peştele” şi pentru că se complac în această mare ipocrizie şi infinită minciună. Până la urmă, fiecare ar trebui să-şi dea seama măcar de atât: nu au fost aleşi în funcţii ca să fie iubiţi, ci ca să administreze cât mai bine ceea ce au primit. E punctul zero de la care ar putea începe transformarea

Cristiana Sabău

10 comentarii

  • Felicitari d-na Cristiana pentru articol . In ultimul paragraf va referiti probabil si la benerele presedintelui consiliului judetean , la aparitile demnitarilor pe mai toate copertile de pe cartile publicate de catre cei de la cultura judetului. Sau la agendele 2014 ale primariei bistritene ? Sunt absolut penibile pentru o perioada postdecembrista dar acest lucru este specific stangii . Se pare ca s-a inlocuit doar munca cu furtul , minciuna , incompetenta in administratie si in institutile publice .

  • Tardive grimase. De ce n-ati scris aceste randuri la finalul articolului:

    timponline.ro/sinagoga-plina-pana-la-refuz-la-concertul-de-anul-nou-s-a-stat-in-picioare-si-la-balcon/ ?

    Si Pugna si Tarmure sunt dovezi vii ale slugarniciei aducatoare de satisfactii materiale…

  • Duduie Cristiana,eu cunosc o gramada de oameni care nu sa mai ploconesc la ceausistii matale.Majoritatea muncesc dincolo ,dar sunt si linga matale dar nu vrei sa i vezi.Daca gindesc ceauseste, ceausisti vad ,daca gindesc, baseste basisti vad,cit despre mine eu ii trimit pe toti la origini si i IGNOR.Asta i cel mai bun lucru care l putem face celor ce se vad si se comporta ca ceausescu,basescu ,ponta, antonescu ,moldovan,oltean & trepadusii lor.Incerca sa stai departe de lumea lor si atunci o sa scrii altfel si o sa ai timp de lucruri mai frumoase si nu o sa faci atitea riduri sufletesti. E greu sa te desprinzi de lumea lor in care ai muncit ,dar merita incercat.Sa auzim numai de bine .PS.Nu binele lor!!!

  • profilul psihologic al poporului roman, ne arata ca in acest colt de lume se poate cultiva porumb. Sumtem nu doar niste mamaligari, suntem mamaliga planetei.
    Si mana acestui porumb este constituita din paranoicii avizi de putere, covoare rosii, bani, bani, bani, cu care sa si le poata cumpara. Aceasta paranoia nu s-ar dezvolta fara posesorii genei pupincurismului, niste masochisti iremediabili, fericiti ca au dosuri pe care sa le venereze. Putinii verticali ce mai raman, nu fac fata, se izoleaza, incearca intr-un reflex de autoaparare sa nu mai priveasca in jur si in lipsa exercitiului vederii, orbesc inevitabil. Orbesc, surzesc, mutesc si cel mult ii indeamna si pe altii sa intre in lumea lor, in fond la fel de insensibila si egoista.
    Ca paranoicii exista, ca masochistii le sustin existenta, inteleg. Ce nu voi intelege niciodata: de ce toti ceilalti se izoleaza, intra in zona de confort, chiar daca asta este tot o cloaca, nu se mobilizeaza si nu doresc sa schimbe nimic? Nimic din ce ne-ar face pe toti mai civilizati, mai oameni. Mie mi se pare ca acest popor se salbaticeste tot mai mult si ca aceasta salbaticire, monitorizata evident, convine foarte mult paranoicilor.

  • „Cand crezui ca ma carpi, tot mai tar’ ma gauri”.
    Am scapat de lupul de pe Wall Street (raul adrian) si-am dat peste superpatroana minune (alina).
    Ceva retete de prajituri ne oferiti ?
    Halal sa ne fie !

  • Oare ce competenta ii da dreptul semianonimei „alina” sa catalogheze poporul roman ?
    Agasat de interventiile ei, care ne arata o femeie diforma sufleteste – oare pe cine-o iubi ?, am senzatia ca vita sexualis nu o are drept protagonista activa….

  • Daca este sa fac si eu o constatare grava la adresa poporului roman, am sa ma folosesc de o afirmatie a d-lui Octavian Paler in care in care ma regasesc si eu: dupa toate cele ce ni se intampla post revolutie, e un semn de mirare, din ce in ce mai mare, ca acest popor mai exista.
    Ca tot sunt satul de vaicareala asta generala, cea care ne pune in situatii absolut hidoase, ma gandesc la solutii de salvare. Si revin la obsesia mea de salvare: rigoarea educatiei si a justitiei. Prima ne va pune in situatia de a nu mai produce prin votul nostru mici ceausesti, iar cea de a doua ii va pune la adapostul cu gratii pe acesti ceausesti, fata de poporul pe care l-au inselat.

  • Aveti dreptate.Fara educatie si justitie ne invartim in cerc.Mi-e drag pamantul asta si marea majoritate a oamenilor,mai ales cei din satele neatinse de comunism.
    Cred totusi ca si lamentarea noastra continua,nu duce la nimic bun.Formatorii de opinie ar fi bine sa fie mai optimisti.Sa nu ne plagem asa de mult ca n-avem autostrazi si asfalt.
    Am cunoscut un american ,care a venit in Romania pentru o luna si a stat un an.Era fascinat de sufletul romanilor.Cand a plecat mi-a sus ca noi nici macar nu stim cat de minunati suntem si privilegiati in acelasi timp.Spunea ca”betonul ucide sufletul”

Apasă aici ca să comentezi

Reguli pentru comentarii. Click aici.