Eşecul local al dreptei. Posibili vinovaţi

Dacă vom căuta vinovaţii în toată această mascaradă, vă pot asigura că vom găsi foarte mulţi şi chiar vom risca să-i omitem pe unii dintre ei, mulţimea fiind foarte mare. În primul rând, eu cred că de vină pentru învălmăşeala continuă pe care o vedem în faţa ochilor e politica însăşi. De peste 20 de ani de când s-a descoperit şi în România democraţia, în politică au intrat, de regulă, oameni slab pregătiţi, capabili de orice compromis pentru o funcţie, fără coloană vertebrală, unii foarte bine organizaţi în hoarde în aşa fel încât în momentul în care ar vrea să pătrundă în universul lor un om care nu le seamănă să-l elimine prin orice metodă fiindcă, altfel, el ar face diferenţa.

Aşa se face că aproape toată clasa politică este mediocră şi submediocră. Sunt prea puţini politicieni pe care să-i putem privi cu respect. Nu avem partide de stânga sau de dreapta, iar când spun aceasta mă refer la partidele mari, avem găşti mai mult sau mai puţin bine organizate care luptă pentru putere folosind bani mulţi, minciună, manipulare şi furt. Nu ştiu să fi câştigat cineva alegerile în mod corect fără influenţa primarilor, fără reprezentanţi în secţii de votare, fără autobuze, implicarea instituţiilor statului, fără bani daţi în plicuri sau fără ameniţări adresate omului de rând că îşi va pierde subvenţiile, nu va primi lemne sau copilul îi va fi dat afară din serviciu dacă nu votează cu cine trebuie. La toate alegerile, vedem spectacolul derizoriu creat de partide care se pârăsc unele pe altele la Biroul Electoral Judeţean acuzându-se de hoţie. Ştiu unde să o caute fiindcă au practicat-o cu succes. Noi asistăm neputincioşi la aşa-zise „lupte democratice” care nu sunt altceva decât minciuni şi manipulări.

Odată ajunse la putere, partidele îi promovează pe cei care au cotizat mai mult, pe cei care au influenţa cea mai mare asupra celor ce decid sau pe trădătorii din alte partide care le-au furnizat muniţie. În funcţii de şefi sunt numiţi aşadar nişte activişti şi nu o dată am aflat că habar nu aveau „cu ce se mănâncă” ceea ce au ajuns ei să conducă, iar de cele mai multe ori nici măcar nu le pasă fiindcă toată munca e pe umerii unor subalterni. Funcţiile de şefi aduc însă birouri spaţioase, maşini la scară, salarii mari, plocoane, secretare, o hoardă de slugi preaplecate pe la uşi, o mulţime de ipocriţi care găsesc tot soiul de prilejuri ca să culeagă scame, iar un „nimeni” care „s-a ajuns” şi el începe să creadă că el chiar merita tot tabloul acesta fiindcă – nu-i aşa? – a muncit la partid. Odată ce ai fost un nimeni şi ai ajuns mare şef, fireşte că nu mai vrei să fii nimeni. Aşa că faci tot ce ţine de tine să rămâi acolo. Trădezi, torni, schimbi partidul, direcţia, şefii, eşti dispus la orice. Câtă vreme ai intrat în politică pentru o funcţie şi nu pentru o idee, îţi aperi funcţia, nu?

În ce-i priveşte pe „bieţii” primari, mereu compătimiţi că nu au bani să „livreze” suficient comunităţilor, aş vrea să facă unele observaţii. Dintre cei pe care îi ştiu, foarte puţini au studii superioare făcute la zi, în universităţi de stat şi la vremea lor, adică după absolvirea liceului, nu la 40 sau 50 de ani la universitatea lui peşte. Şi mai puţini au cunoştinţe de management instituţional, noţiune de care unii nici măcar nu cred că au auzit în viaţa lor. Destul de puţini înţeleg să se poarte ca nişte conducători. Sunt profund oripilată să văd primari la bustul gol în fotografii postate pe Facebook – dacă nu chiar în chiloţi -, să constat că „cel dintâi om” dintr-o comună de tradiţie se îmbracă în pantaloni roşii şi poartă cămaşă galbenă, precum un gigolo. Mi-e o silă totală să contemplu ghiuluri şi lanţuri pe mâinile şi gâtul lor, vizibile din cămăşile desfăcute până la brâu, să stau lângă unii care nu au descoperit în secolul acesta deodorantele. Nu mai vorbesc de faptul că sunt de neînţeles, de cele mai multe ori, frazele pe care se chinuie să le rostească. Pe scurt, cu prea puţine excepţii, nişte unii care nu au avut ce face pe acasă au ajuns primari susţinuţi de maşinăria de partid, iar când văd că le seacă robinetul cu bani, normal că fug la altă sursă unde curge din abundenţă. Dacă omul nu a avut niciun job (nu îndrăznesc să folosesc aici cuvântul „carieră”) şi a ajuns primar, normal că vrea să rămână. Doar nu se va întoarce la coada vacii. Genul acesta de indivizi e apărat de partide, „înţeles”, acceptat, susţinut. Ce dreapta, ce stânga? Să fim serioşi!

La fel de vinovaţi, dacă nu şi mai vinovaţi, sunt capii partidelor care schimbă macazul după cum bate vântul, la fel de pasionaţi şi ei de propriile interese care sunt însă mult mai mari decât ale unor şefuleţi ce îşi încuie uşa la birou pe dinăuntru. „Liderii” se scuipă azi la televizoare ca să se pupe mâine, în timp ce, prin spatele camerelor de luat vederi, bat palma prieteneşte pentru tot soiul de business-uri care să le umple conturile, doar de-asta fac şi ei politică la nivel macro. Sunt toţi nişte obsedaţi de putere, influenţă şi bani, iar cei care-i urmează crezând că altceva îi mână în luptă sunt nişte naivi. Subiectul e mult prea complicat şi nu am pretenţia că-l pot epuiza.

Revin însă la nivel local şi spun că şi în opinia mea o piedică în calea coagulării dreptei este Ioan Oltean, un om la umbra căruia nu a crescut niciun copac în toţi aceşti ani decât nişte buruieni otrăvitoare (Liviu Rusu, Ioan Botiş, etc.), un om care a demonstrat că înţelege parteneriatele într-un singur fel: să conducă el, să câştige el, să controleze el totul. Nu spun că nu a avut succes în toţi aceşti ani. Reţeta l-a dus pe cele mai înalte culmi ale puterii şi bunăstării. Spun doar că e imposibil să-l ai aliat sau partener, iar dacă accepţi să te asociezi cu el, atunci înseamnă că depui armele din start şi-l recunoşti drept şef, cum i se spune la propriul partid. Nu sunt singura care ştie acest lucru. Sunt toţi cei care au avut şi au rezerve legate de funcţionarea Alianţei Creştin Liberale de la Bistriţa.

După obsesia pentru funcţii şi putere a trădătorilor, numiţi sau aleşi, aceasta este al doilea motiv pentru care dreapta a eşuat la Bistriţa la câteva ore după ce a anunţat că funcţionează şi singurul mod în care lucrurile s-ar putea schimba este ca Ioan Oltean să facă un pas înapoi şi să spună: e de ajuns, îi las pe alţii! Eu însă nu cred că îl va face. Dacă-i iei lui Ioan Oltean politica, îi iei viaţa, iar oamenii politici iubesc viaţa de aici mai mult ca orice. Viaţa lor, ca să nu mă înţelegeţi greşit, nicidecum a noastră, nişte simpli votanţi care nu facem altceva decât să-i ajutăm să înţreţină ceea ce au furat de la noi.

Cristiana Sabău