Fostul preşedinte al PNŢCD a fost externat în 3 octombrie din Institutul de Cardiologie „C.C. Iliescu” Fundeni.
Ion Diaconescu s-a născut în 25 august 1917 la Boţeşti, jud. Argeş. De profesie inginer (absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Electromecanică), a fost membru al Partidului Naţional Țărănesc începând cu anul 1936 până la desfiinţarea partidului de autorităţile comuniste, în 1947. După anul 1989 a fost în conducerea Partidului Naţional Țărănesc Creştin Democrat, fiind ales ca deputat în Parlamentul României în trei legislaturi consecutive (1990-1992, 1992-1996 şi 1996-2000). Între 1995 şi 2001 a fost preşedinte al PNȚCD, preluând conducerea de la Corneliu Coposu. În perioada 1996-2000 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. În timpul regimului comunist a fost deţinut politic vreme de 17 ani (1947-1964).
Ion Diaconescu a avut o viaţă marcată de destinul PNŢ, partid pe care l-a urmat indiferent dacă formaţiunea s-a aflat la putere, în opoziţie, în ilegalitate sau în anonimatul de după anul 2000.
Nepot pe linie maternă al lui Ion Mihalache, Diaconescu a intrat în PNŢ încă din 1936, în organizaţia de tineret a partidului, unde a fost membru al Biroului Central (1944-1947).
După absolvirea Facultăţii de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1942), Diaconescu a lucrat ca referent tehnic în cadrul Ministerului Economiei Naţionale până în 1947, când a fost epurat. Arestat la 1 decembrie 1947, prins în valul de arestări ale liderilor PNŢ, Diaconescu a fost deţinut politic între 1947 şi 1964.
După eliberarea din închisoare, a lucrat ca inginer la întreprinderea Ascensorul Bucureşti, până în 1980, continuând să ţină legătura cu foşti fruntaşi ţărănişti, între care se afla şi Corneliu Coposu.
În zilele Revoluţiei din decembrie 1989 participă la relansarea partidului, semnând Apelul pentru intrarea PNŢ în legalitate (22 decembrie 1989), alături de alţi foşti membri.
Îl secondează pe Corneliu Coposu la conducerea partidului (ca prim-vicepreşedinte, ianuarie 1990 – noiembrie 1995), iar după moartea acestuia preia preşedinţia (12 noiembrie 1995 – 27 noiembrie 2000).
Diaconescu a fost preşedinte al CDR (1996 – 2000), după alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al ţării.
De asemenea, Diaconescu a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor (27 noiembrie 1996 – 15 decembrie 2000), într-o perioadă dificilă, în care PNŢCD a fost figura centrală într-o coaliţie de guvernare largă şi eterogenă.
Partidul s-a erodat electoral foarte puternic în perioada de guvernare, caracterizată prin dispute acute şi lungi în coaliţia aflată la putere. Perioada a coincis şi cu o criză economică, astfel încât, la finele perioadei de guvernare, formaţiunea nu a mai atins pragul electoral. Ca partid neparlamentar, PNŢCD a intrat într-un con de umbră, presărat cu răbufniri publice periodice ale scandalurilor dintre diverse facţiuni.
Diaconescu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢCD la 27 noiembrie 2000, ulterior fiind ales preşedinte de onoare, în 21 ianuarie 2001.
În lunga sa carieră parlamentară – membru CPUN (februarie-mai 1990), deputat de Bucureşti (1990 şi 2000) – Diaconescu a susţinut programul partidului de anulare a consecinţelor regimului comunist.
Diaconescu a militat pentru restituirea in integrum a proprietăţilor, revenirea la monarhie, lustrarea fostelor cadre ale PCR, reforma morală prin Biserică, privatizare.
În perioada detenţiei politice, la fel ca şi după eliberare, i-a fost apreciată, potrivit analiştilor, moralitatea precum şi atitudinea de necooperare cu autorităţile comuniste. După 1989, Diaconescu a fost văzut ca un politician cu o atitudine democrată şi anticomunistă.
De asemenea, potrivit analiştilor vieţii politice postcomuniste, statura morală a lui Diaconescu a întrecut-o pe cea de om politic, pentru că acesta nu a reuşit să menţină partidul în viaţa politică într-un context politic dificil.
În unul dintre ultimele interviuri acordate presei, Ion Diaconescu spunea că este crescut în spiritul vechii democraţii, iar adversarii politici nu îi sunt duşmani de moarte, ci oameni cu care poate vorbi, lucra. De altfel, el menţiona că a rămas în relaţii bune cu Ion Iliescu, în sensul că se felicită de sărbători. De asemenea, el spunea că Traian Băsescu ar putea ajuta PNŢCD să reintre în normalitate.
„Îmi vin mereu în minte cuvintele lui Maniu (fondatorul PNŢ), care, întâlnindu-se pe un coridor din închisoare cu Coposu (n.r. – care fusese secretarul lui, pe vremea când conducea PNŢ), i-a spus: «Cornele, să nu lăsaţi partidul să moară». Lupta şi suferinţele noastre reprezintă un capital moral uriaş, pagini din istoria acestei ţări. Gândiţi-vă că atâtea personalităţi marcante – Maniu, Mihalache (n.r. – unchiul său) şi mulţi alţii – au murit în puşcărie, în chinuri, pentru PNŢ. Când compar puşcăria în care ne-au chinuit pe noi cu cele actuale, astea de azi sunt un fel de pension. Puşcăriile comuniste au fost chinurile de pe lume. Atâta suferinţă… Sigur că PNŢ are un capital şi-i păcat că se pierde”, afirma Diaconescu.
Ion Diaconescu şi-a publicat memoriile în volumele „Temniţa -destinul generaţiei noastre” (1998), „După temniţă” (2003) şi „După Revoluţie” (2003).
Sursa: Mediafax, Wikipedia
Foto: Evenimentul Zilei
Mare om! R.I.P.!