În a doua zi de Crăciun, sâmbătă 26 decembrie, IPS Andrei – Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului va oficia Sfânta Liturghie la Bistrița, în lăcașul de cult ”Intrarea Maicii Domnului în Biserică” (de la Coroana).
A devenit o tradiție ca în a doua zi a sărbătorii Nașterii Domnului IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei să slujească la Bistrița.
La finalul slujbei, pe ecrane mari amplasate la Panteonul Bistriței din curtea bisericii va fi difuzat un concert de colinde susținute de artiști bistrițeni.
Duminică 27 decembrie, în a treia zi a Crăciunului, IPS Andrei va sluji la Biserica ”Sfântul Apostol Andrei” din Beclean.
Pastorala de Crăciun a IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, citită în toate bisericile din cuprinsul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în prima zi de Crăciun:
†ANDREI
Din harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului
Har, pace şi bucurie de la Domnul Hristos, Cel născut în iesle şi care aşteaptă să-I dăruim inima noastră, iar de la noi binecuvântare
„Cine dă, lui îşi dă; cine face, lui îşi face”
„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11).
Iubiţi fraţi şi surori,
Crăciunul este sărbătoarea darurilor. Cei trei magi, veniţi din Răsărit, când au ajuns la Pruncul Iisus i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Noi la Crăciun le facem daruri celor dragi, în special copiilor şi ele nu sunt valoroase doar ca utilitate, ci sunt valoroase prin mesajul pe care-l poartă.
În mod special mamele, din preaplinul lor de dragoste, doresc să le dăruiască copiilor tot ceea ce e mai bun şi frumos. Le dăruiesc tablete, laptopuri şi câte altele. Sau nu numai celor mici, ci şi copiilor mari, mama de la ţară le aduce toate bunătăţile. Vasile Militaru cu haru-i poetic, redă cuvintele mamei: „Mi-era dor de tine maică …/ Ţi‑am adus vreo zece ouă,/ Nişte unt, iar colea-n traistă/ Nişte nuci, vreo două sute …/ Şi cu ochii plini de lacrimi/ Prinde iar să mă sărute”[1].
Ce să zicem de bunica, care toată-i dăruire şi bunăvoinţă, care ne răsfaţă cu toate bunătăţile şi pe care Ştefan Octavian Iosif o aseamănă Duminicii preasfinte: „De câte ori priveam la ea,/ Cu dor mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea,/ Asemuind-o-n mintea mea/ Duminicii preasfinte …”[2].
În seara de Crăciun copiii colindă şi, bineînţeles, primesc daruri. Şi textul colindelor exprimă această realitate: „Scoală, gazdă, şi fă foc,/ Şi ne-aruncă câte-un coc,/ De-o fi cocu mititel,/ Pune-un cârnăcior pe el,/ Cât rotiţa plugului,/ Umple straiţa pruncului”[3].
Pe alocuri, de Crăciun, în atenţia credincioşilor sunt cei săraci, pentru că Domnul Hristos, vorbind de Judecata Universală, a subliniat importanţa faptelor milei trupeşti care vor trage greu în cumpănă: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34-36). Este limpede că e vorba de mărinimie, de dăruire, de faptele milei trupeşti.
Şi Patericul scoate în evidenţă importanţa faptelor milei trupeşti. La capitolul despre dragoste, un frate îl întreabă pe bătrânul său părinte: sunt doi fraţi; unul se roagă şi posteşte, iar celălalt are grijă de bolnavi. Care dintre cei doi este mai plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul bătrânului: „cel ce şade cu tăcere, în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte la bolnavi”[4]. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată, cu cât pandemia îi încearcă pe mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru.
Iubiţi credincioşi,
Magii cei mărinimoși ne învață să fim darnici. Ei au venit din Răsărit și I-au adus Pruncului Iisus daruri: aur, smirnă și tămâie. În general, sunt pomeniți cei trei magi sau trei crai: Melchior, Baltazar și Gașpar. Dar, o povestire spune că ar fi existat și un al patrulea mag: Artaban. El s-a înțeles cu cei trei să se întâlnească într-un anume loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem.
Artaban și-a vândut toate bunurile și a cumpărat trei pietre prețioase: un safir, un rubin și o perlă, pe care avea intenția să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. I s-a făcut milă de el și, ca să-l poată interna într-un spital, a trebuit să vândă safirul. Întârziind cu bolnavul, când a ajuns la locul de întâlnire nu i-a mai găsit pe cei trei Magi, pentru că plecaseră.
S-a dus singur spre Betleem. Când a ajuns acolo i s-a relatat că cei trei Magi au fost acolo, dar deja plecaseră. Ba mai mult, nu L-a găsit nici pe prunc, pentru că de frica lui Irod plecaseră cu familia în Egipt. Și atunci Artaban s-a hotărât să plece în Egipt. Era tocmai timpul când Irod omora pruncii, pentru a-L ucide pe Hristos. O biată femeie se lupta cu un soldat care era gata să-i omoare pruncul. Artaban i-a strigat soldatului: „Stai, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul, ispitit de piatra scumpă, l-a lăsat viu pe copil.
Artaban a plecat în Egipt şi L-a căutat multă vreme pe Iisus şi nu l-a găsit. Abia după 33 de ani, ajungând din nou la Ierusalim, L-a găsit pe Domnul Hristos răstignit pe cruce. S-a hotărât să-I dea perla, pentru că atâta îi mai rămăsese. Dar pe când mergea spre El, a văzut doi soldaţi romani care brutalizau o fată. Le-a dat perla şi a salvat-o.
Ajungând în faţa crucii, L-a auzit pe Iisus zicându-i: „flămând am fost şi Mi-ai dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-ai dat să beau; gol am fost şi M-ai îmbrăcat: străin am fost şi M-ai primit; bolnav am fost şi M-ai cercetat: în închisoare am fost şi ai venit la Mine”. Artaban protestă: „Nu-i adevărat, niciodată nu ţi-am făcut acestea!”. Iar Domnul Hristos i-a răspuns: „Ştiu, ştiu totul! Dar salvând copilul femeii, ajutându-l pe omul bolnav, scăpând fata brutalizată de soldaţi, toate acestea Mie Mi le-ai făcut. Darurile tale, safirul, rubinul şi perla, au ajuns la Mine. Vei intra în Împărăţia Mea!”[5].
Darurile vremelnice capătă valenţă veşnică. Nu în zadar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a lăsat sintagma „dăruind vei dobândi”.
Dreptmăritori creştini,
Darurile noaste vremelnice au consecinţe veşnice. Lucrul acesta îl înţelegem din multe relatări. Vă aduc în atenţie una. Pe 6 octombrie îl pomenim pe Sfântul Apostol Toma. Lui i s-a rânduit să facă misiune în India. Pe când se îndrepta înspre acolo, regele Indiei tocmai trimisese un emisar în Asia Mică ca să-i caute un arhitect care să-i ridice un palat impunător.
Întâlnindu-l pe drum, Toma i-a spus: „nu te mai osteni, eu sunt acel arhitect. Întoarce-te cu mine!”. S-a întors, şi regele Indiei i-a dat lui Toma mulţime de bani. Toma i-a luat şi i-a împărţit la cei săraci, bolnavi, necăjiţi, aflaţi în situaţii critice şi a propovăduit Evanghelia.
Când s-au terminat banii, regele a realizat ce se întâmplă şi l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Unde-i palatul?”. Palatul nu era nicăieri. Dar Toma i-a spus: „Ți-am zidit un palat în cer. Şi lucrul acesta s-a întâmplat datorită faptului că am împărţit banii celor săraci şi neajutoraţi”. Mânios, regele l-a întemniţat pe Toma, dar tocmai în acele împrejurări a murit fratele regelui. Ajungând în lumea de dincolo a fost întrebat de înger: „Unde ai vrea să locuieşti?”. Dintre toate palatele unul era mai frumos şi mai îmbietor şi a zis: „Aici aş vrea să locuiesc”. Dar îngerul i-a spus: „Nu poţi locui aici, pentru că acest palat l-a construit Toma pentru fratele tău regele! Doar dacă ai învoiala lui”.
Şi revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui său, regele, cele ce se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sfântul Toma: „Uite frate, ce mi s-a întâmplat; am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar şi mi s-a spus că e palatul tău. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?”.
Şi atunci regele şi-a zis: „Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărţirea banilor mei la săraci”. L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Sfântul Toma şi-a continuat opera sa misionară de încreştinare în India[6].
Realizăm din această întâmplare, şi din multe altele, că faptele noastre vremelnice au consecinţe veşnice! Realizăm cât de importante sunt faptele milei creştine, cât de importantă este implicarea noastră socială. Înţelegem că prin faptele noastre bune ne putem face casă în ceruri. De fapt, ne şi spune Sfântul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Corinteni 5, 1). Lucru acesta îl spune în versuri poetul nostru, Ioan Alexandru în poezia Epitaf: „Pentru că s-a uitat cu milă/ La un căluţ snopit în bătăi/ Pentru că unei bătrâne ce se/ Aruncase în lac fugind de la azil/ I-a întins un cuvânt de salvare/ Pentru că-n sanctuarul inimii sale/ L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaş/ Pentru toate acestea şi mult mai mari/ Decât acestea pe care nimeni nu le-a ştiut/ Pentru că le făptuise la nevedere/ El n-a murit, ci numai doarme/ Până la înviere”[7].
Iubiţi fraţi şi surori,
Crăciunul e sărbătoarea darurilor. Darul neexprimabil prin cuvinte este cel pe care-l face Cerul pământului, trimițându-L pe Domnul Hristos: „Să se nască şi să crească/ Să ne mântuiască”. Sfântul Pavel ne spune că atunci „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).
Domnul Iisus Hristos, cum mărturiseşte Sinodul IV ecumenic, este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”[8].
În teologia populară, în colinde, Maica Domnului prezintă făpturii darul cerului, pe Domnul Iisus Hristos: „Colo-n câmpul înverzit/ Mică floare-a răsărit/ Maica Sfântă cum venea …/ Mica floare mi-o vedea/ Şi din gură-aşa grăia/ Floricică, floricea …/ Ce eşti mândră ca o stea?/ Iată aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”[9].
În faţa acestui dar imens şi floricica dorea să-I dăruiască Domnului Hristos un dar: „Floricica se-nchina/ Şi miresme-I aducea”. Iar noi ce-i dăruim? Ne spune tot colindul ce-ar trebui să-I dăm: „Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea”. Acesta-i darul cel mai mare pe care i-l putem face noi, oamenii.
Şi dacă-I dăm inima lui Hristos suntem foarte atenţi şi cu semenii noştri, întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pandemie care s-a întins peste tot. Şi dacă suntem atenţi, le facem daruri după puterea noastră, daruri mai mici sau mai mari.
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos ne spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele … Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 16-21).
Voia Lui este să fim buni şi darnici întotdeauna, şi mai ales de Sărbători, iar încheierea o fac cu ajutorul colindului: „Acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita când eşti voios, creştine să fii bun!”.
Vă dorim sărbători fericite şi binecuvântate de Crăciun, de Anul nou și de Bobotează! Cu sfântă preţuire,
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Vasile Militaru, A venit aseară mama.
[2] Şt. O. Iosif, Poezii, Editura Facla, Timişoara, 1988, p. 33.
[3] Pamfil Bilţiu, Sculaţi, sculaţi, boieri mari , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 75.
[4] Patericul, Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, 1991, p. 347.
[5] Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 71.
[6] Ibidem.
[7] Ioan Alexandru, Imnele Iubirii, Cartea Românească, 1983, p. 222.
[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 35.
[9] Floricica, Versuri ale Madrigalului.
Pentru comparatie, Pastorala de Craciun din anul 2009 a IPS BARTOLOMEU ANANIA:
†BARTOLOMEU
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal
nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.
Iubitii mei fii sufletesti,
Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.
Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.
Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te![1] Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu[2]. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti-a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!
Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei?[3] In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia?[4] Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca[5] o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate.[6] Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.
Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…
Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna-Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a-i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband-o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat![7] E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.
– Fie! sa-mi fie mie dupa cuvantul tau![8]
In acea clipa s’a petrecut Intruparea.
Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.
Iubitii mei fii sufletesti,
Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoare de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.
Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei[9] este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.[10] Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un “vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa-si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit-o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.
E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!
Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia in Egipt[14], singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire[15], drumul Crucii[16], rastignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea ingroparii[18], toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!
Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie
Iubitii mei fii sufletesti,
Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”[19], ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece[22]. Salutare ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite[24], se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus[25], tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer[26] si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii[27]. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria.Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.
Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!
Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.
Foarte lung si plictisitor , se duce lumea acasa.
Si bisericile în care a fost citită sunt în proporție de 90% furate.
Pe Ionica nu-l lovește covidul la cât i-l poarta aghiuta peste tot?
Ai mare dreptate, Grigore. Din păcate pana nu mor ăștia nu avem ce face. Dar trebuie sa înceapa acum ca să nu-i contamineze cu prostii și pe ăștia tineri.
Interesant articolul lui CTP despre turnătorii din biserici pe care îi numește satane în sutane. Merită citit.
Decebal, de unde sti tu ca von bucow a daramat bisericile??? Ai vazut tu cu ochii tai sau ai citit din inscrierile mincinoase??? Ce va oprit sa le construiti din nou??? Daca omul la care ii arde casa sau e luata de ape isi face alta, voi de ce nu ati facut alte biserici si manastiri??? Ce va oprit???? Ati asteptat ca poate va cade din cer??? Ia puneti mana si construiti biserici si nu furati.
Motto”
„Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?”
(George Coșbuc – Moartea lui Fulger)
În pastorala de anul acesta prilejuită de Sărbătoarea Învierii Domnului, Mitropolitul Andreicut face referire la anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul şi condamnă practica păgână a incinerării care a revenit actualitate în context secular. În acest sens, IPS Andreicut spune că „sufletul îți cere să ai un mormânt al celor plecați, lângă care să te reculegi, să pui o lumânare și o floare, să-ți dai seama că faci parte dintr-un șir nesfârșit de oameni minunați care-ți dau încredințarea că nu ești suspendat într-un vid, ci că faci parte dintr-un neam”. El condamnă practica păgână a incinerării considerând că aceasta a revenit în actualitate „odată cu secularizarea și cu îndepărtarea societății de tradiție”, aducând ca argument cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură care zice: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19)”.
Marele istoric Vasile Pârvan în discursul său de receptie la Academia Română rostit în 1914 si intitilat „In memoriam Constantin Erbiceanu”, spunea umătoarele: „Trecerea din această viată , chiar a celor mai buni dintre noi e o întâmplare obicinuită si neânsemnată în mijlocul lumii nemărginite.”
Vezi: https://www.scribd.com/document/16549831/Vasile-Parvan-In-memoriam-Constantin-Erbiceanu#fullscreen&from_embed