It’s all about me (Este vorba doar despre mine) sau atunci când subconştientul nu tace

„Cum ? Dar eu nu mai vreau asta? Nu mă mai pot angaja la aşa ceva…Nici nu pot concepe…ştiu eu mai bine”

Aici şi aşa începe realitatea.

Intru în magazin. Fac cumpărăturile de rigoare. Ajung la casă unde fără să aştept un zâmbet, încep să îmi aşez conştiincios produsele pe bandă. Zâmbetul doamnei de la casă nici nu vine. Am avut dreptate. Trist. O informez pe că voi plăti cu cardul. Foarte sigură pe mişcări, îmi smulge cardul din mână îl introduce în POS (special destinat pentru asta) şi îl reorientează spre mine pentru a introduce codul de securitate. Fac asta, aşa cum cere, şi rămân în continuare consternat de faptul că încrederea ei în capacitatea mea de a mânui un card este zero. Surpriză. Operaţiune eşuată. Reluăm procedura. De  această dată la intenţia acesteia de a îmi lua cardul răspund vădit negativ şi printr-un gest vizibil de refuz, îl introduc eu în POS. Cine oare rămâne consternat, acum? Tocmai ea, minunata, atotştiutoarea. Cum am putut să îmi permit să fac acest gest ? Eu…un neinstruit. Introduc şi codul PIN, aştept efectuarea tranzacţiei, extrag cardul din aparat şi calm, cer bonul de casă. Mi se oferă printre priviri care taie în carne vie. Îi spun respectuos doamnei că sunt în măsură să îmi gestionez cardul singur şi să fac plăţi cu acesta. ”Eu aşa am fost instruită şi aşa trebuie să fac”. Dar încrederea în mine, cumpărătorul neînsemnat unde rămâne ? Este vorba doar despre ea. Despre cel din faţa ei nu se mai poate spune nimic. Nu există. It’s all about her!

În altă zi, neavând cu ce să aprind o ţigară, intru într-un mic magazin şi politicos adresez rugămintea de a îmi împrumuta un foc, domnului de pe scaun, care prea sătul poate de statutul lui, nici nu se ridică de pe scaun, nici nu schiţează măcar cel mai simplu gest de bucurie umană. Îmi răspunde sec că nu este fumător, întrebare care de altfel nu a fost adresată de mine. Găseşte o soluţie, şi îmi spune că are totuşi o brichetă de rezervă în sertar. O aprinde iar eu îl rog să mă lase să ies afară pentru a aprinde ţigara, nedorind să fac asta în interior. Replica vine imediat….”Lăsaţi, că mi s-a mai cerut aşa şi au plecat cu ele (brichetele –n.r.)”. Am dorit pe moment să nu fi fost nevoie să intru vreodată în acea încăpere. De ce oare vorbim iarăşi de încredere în oameni ? Pentru că uit esenţialul…Important era ca acest domn să nu piardă bricheta, plecând cineva cu ea…Pentru că era vorba de el. Despre cel care a păşit pragul magazinului său, poate ca un potenţial client şi care i s-a adresat civilizat, nici nu mai încape vorba. Era vorba doar de el şi de bunul său de nepreţuit. It’s all about him!

Mai târziu, în aceeaşi zi, parcă dorind să îmi întăresc convingerile, intru în alt magazin pentru a cumpăra ceva dulce unui copil al unor prieteni pe care îi vizitez spre seară. Aşteptând la casă, observ pe raftul de lângă mine cum printre pachetele de cafea Jacobs Kroenung, verde, vidate, pot să identific una, două, trei chiar patru pachete devidate. Parcă adresându-mă cuiva din eter, deşi am observat o vânzătoare lângă mine, afirm, mai mult intrinsec că ce păcat că sunt alterate şi din nefericire devidate. Doamna, atentă vine şi începe să le adune de pe raft, simulând neştiinţa. Refuz să cred, atâta vreme cât erau puse în faţă, printre primele, pentru neştiutorul şi săracul român care se poate bucura şi de o cafea second hand. El va fi convins că a făcut cea mai bună alegere. Sunt convins că pachetele de cafea au fost repuse pe raft imediat după ce eu am părăsit magazinul. De ce? Pentru că nu este vorba de mine, de tine sau de cel care cumpără acea cafea ci este vorba de ei. It’s all about them!

Experienţe trăite în scurt timp la un nivel fizic, material perceptibil care transmit acelaşi lucru, acea convingere că nu mai contează nimeni în jurul tău decât propria-ţi persoană. Ce se întâmplă însă atunci când acest calapod de gândire afectează un stil de viaţă, o bucurie posibilă a existenţei familiale concretizată în naşterea unui copil?

Mi-am încheiat seara încercând să conving o mamă, apropiată nouă dealtfel, că este un moment minunat să aducă pe lume un al doilea copil. Nu aş fi făcut asta, deoarece este un lucru de evitat a te amesteca în treburile interne ale unei familii, însă am făcut-o, dată fiind pe de o parte relaţia apropiată de familie cu aceştia dar şi văzând amărăciunea soţului din acest punct de vedere. Atunci am stat să gândesc de ce? De ce în condiţiile în care din punct de vedere social, material, al sprijinului acestuia nu există nicio temere sau îndoială că a avea un al doilea copil ar putea fi o realitate greu de suportat? De ce în condiţiile în care, soţul care iniţiază de mai mult timp discuţii pe această temă nu are sorţi de izbândă, văzându-l suficient de trist? De ce, când peste ani fiecare dintre copii vor mulţumi lui Dumnezeu şi mamei pentru existenţa celuilalt? Pentru că este vorba doar despre Ea !  Ea cea care ştie ce înseamnă a face acest pas din nou, Ea cea care nici nu vrea să conceapă, Ea cea care ştie totul cel mai bine…It’s all about her, in the end!

Trebuie odată să ne întrebăm cum este mai bine? Să continuăm să păşim în viaţă pe principii de desconsiderare a aproapelui de lângă noi? Să continuăm să fim egoişti şi egocentrici? Să schiţăm forţat şi fals atitudinea de compasiune faţă de cei din jur pentru a-i mulţumi de moment, după care să ne întoarcem la ale noastre căi neştiute ale gândirii?

Sau poate ar fi mai uşor să oferim necondiţionat, să respectăm din pură dragoste de oameni, să ascultăm doleanţele celui de lângă noi şi să încercăm să îl mulţumim, atât cât putem în această viaţă. Răsplata nu va conteni să apară la un moment dat.

În condiţiile unui eşec de civilizare a maselor, de educare socială şi relaţională la scară mai largă, poate este timpul ca fiecare dintre noi să se aplece cu o mai mare atenţie la nivelul individului de lângă noi şi să facă acest lucru prin propriul său exemplu.

Trebuie să învăţăm să spunem mai mult şi mai des că „Este vorba de tine, nu de mine”. 

Alexandru Oprean