Legendă: Runcu Salvei, comună întemeiată de tâlhari. Au furat inclusiv un preot

“Au fost cazuri în secolele de întuneric când tâlhăria şi furtul se socoteau acte de vitejie şi eroism. (…) Comuna Runcu Salvei a pierdut, conform tradiţiei, în patru rânduri câte o parte de hotar pentru de a despăgubi satele vecine neputându-se afla care dintre locuitorii ei au comis furtişagul. Neputinţa de a constata (cine e hoţul -n.r.) rezidă şi în împrejurarea, că în satele unde sunt mulţi oameni răi, nu se spun unul pe celălalt pe motivul că fiecare se teme a mărturisi ca să nu ajungă şi el în coşarcă dracului”, scrie autorul studiului, înşiruind apoi situaţiile în care Runcu Salvei a ajuns să piardă terenuri aflate în proprietatea sa.

“Se spune că un om din Runc a furat de la comuna Salva un cal şi a fost dovedită vina în sarcina comunei care nu a extrădat pe fur, 1-a tăinuit ori nu 1-a ştiut. Drept pedeapsă şi despăgubire sălăuanii (sălvenii) au tăiat pielea calului în curele (sfori) subţiri şi, cu această întindere, adecă cât a ajuns pielea, au luat de la runcani partea de hotar numită „Soci” denumită aşa pentru că cresc pe lângă vale şi tufe de soc. (…) Dacă însă mergem pe faţa locului, după întinderea ce o are, venim la convingerea că curelele din pielea calului au putut arăta numai o direcţie, neputând cuprinde acest teritoriu. Când le dă mâna, păstorii din Runc şi astăzi mai păşunează pe Soci în convingerea că le-a aparţinut lor. Ceea ce este însă mai interesant cu măsurătoarea făcută din pielea calului, constă în faptul că asemenea mentalitate şi poveste există chiar în Asia în Curdistan”.

“Al doilea caz de furtişag s-a petrecut cu comuna Găureni (azi satul Aluniş). Se spune că comuna Runc nu avea taur şi, pentru de a-se aproviziona, runcanii au recurs la furtişag, luând un taur de la Găureni. Lucrul s-a adeverit şi, drept despăgubire, comuna Găureni a primit jumătate partea de hotar numită Buciumaş şi „Fundul Luncilor”. Pe luncile aceste şi astăzi au runcanii proprietate particulară pe când pe Soci şi în Buciumaş nu au posedat în partea cedată”, scrie autorul.

“Aşa dar comuna ori prin bună învoire ceda altor comune, fără altă aprobare, o parte a hotarului în mod liber ori silită după o anumită normă. Şi tocmai aceste neorânduieli au determinat pe autorităţi, ca satele de la deal şi munte să le strângă într-un loc, într-un mănunchi spre a nu fi împrăştiate”, adaugă autorul.

„Se pare însă, că runcanii nu s-au cuminţit nici după aceste întâmplări, ba au fost „luaţi la ochi” cu faptele lor. Căci în alt rând fiind păgubiţi în vite nişte oameni din Hordou (Coşbuc), au mers pe urma hoţului şi au aflat intestinele („burdihăile”) scoase din ele tocmai la Vârful Cicerii. Ca urmare, runcanii perdură toată partea de hotar a versanţilor către Hordou: Şuliga, Mailat, Arşiţa Cosmenilor, Piciorul Telciului şi Faţa răchiţii. Aceasta era o lovitură prea grea, deşi proprietatea particulară ca atare a existat şi pe mai departe pentru familiile ce posedau pământul; dar mulţimea nu avea drept de păşunat, Era o trecere mai mult administrativă, deosebită de cea de la Soci şi Buciumaş, care a luat şi posesiunea de fapt”, adaugă acesta.

De aceea, cu ocazia unei noi măsurători, runcanii au profitat de o circumstanţă binevenită. “Oficiantul încredinţat cu compunerea acestui cadastru lucra cu zor printre spinii şi tufişurile ce se aflau la dealul Vârful Cicerii; lucru nu prea plăcut. După datina de atunci comuna în serviciul căreia sta oficiantul era datoare a-1 provedea şi cu mâncare. Oficiantul a cărui merinde era pe gătate a avizat pe primarul satului Hordou să-i trimită de-ale gurii. Primarul din Hordou, fie că nu a putut ori nu a vrut ori, a prea întârziat, a lăsat pe domn flămând şi într-o stare critică. Chiar şi hainele îi erau spintecate de pădure. Atunci un om din Runc a profitat de împrejurări. A tăiat nişte miei sau iezi (tradiţiunea spune „pripăşi”) şi i-a făcut domnului ospăţ. În decursul ospăţului, runcanul s-a plâns de nedreptatea cu care s-a luat de cătră hordouani partea de hotar a runcanilor, întrucât faptul nu a fost dovedit numai presupus, fiind runcanii luaţi la ochi. În urma acestei întâmplări runcanii recăpătară părţile de hotar luate, afară de Faţa răchiţii care rămasă încorporată până astăzi la hotarul comunei Hordou. În acea parte avură şi au până astăzi proprietate familii de origină veche: Dumitru şi Pop, iar de origină nouă: Dâmbul”, notează autorul.

Al patrulea caz de furtişag e şi mai interesant. “Runcanii nu aveau preot, iar sat fără popă era lege fără paragrafi. De aceea s-au hotărât să fure un popă. Probabil „popa Ioan” ar fi venit şi de bunăvoe, însă nu l-au lăsat sătenii din Poienile Zăgrii. Scurt şi la înţeles, runcanii într-o noapte l-au adus, l-au furat pe neştiute de la poienari. Drept urmare, runcanii pierdură partea lor de munte adecă de păşune din muntele Ţibleş, numită până astăzi Poiana Runcului”, mai scrie autorul studiului.

El adaugă că, pe vremea aceea,  oamenii aveau mult pământ, “banul a fost pururea scump, şi greu de câştigat”, iar “stările economice au fost foarte primitive. De economie în sensul sistemului intensiv nu era nici vorbă, nici lipsă”.

Sursa foto: www.runcusalvei.ro