”Fără compasiune și empatie nu ai ce căuta la patul bolnavului”, mărturisește Ionela Bolog, asistentă medicală la Spitalul Orășenesc Năsăud la secția Chirurgie și apoi la cea Covid-19. În textul pe care și l-a autointitulat ”Vocația. Asistentul medical – Fișa postului” ea relatează ce simte și ce trăiește un om în halat alb aflat în prima linie în lupta cu virusul care a blocat planeta.
”Acum 22 de ani, am văzut prima dată o fișă a postului, atunci când m-am angajat, asistenta șefă de pe acea secție (doamna Mogdi, ați rămas în inima mea), mi-a înmânat o coală de hârtie pe care erau înșiruite îndatoririle mele ca asistent medical, mi se pareau multe, îngrămădite, imposibile și m-a luat cu tremuratul înainte de a semna luarea la cunoștință. Nu-mi amintesc ce scria pe acea hârtie, dar îmi amintesc foarte clar ce mi-a spus acea asistentă șefă: ”Astea sunt doar cele ce se pot redacta, celelate îndatoriri le vei învăța pe parcurs și, crede-mă, sunt mult mai multe și mult mai grele!”. Mi-a zâmbit ca o mamă ce-și trimite copilul în prima zi de școală, m-a bătut pe umăr și a zis: ”Nu toți suntem născuți pentru asta, asta nu e o meserie, e o vocație, ca și cei care aleg să se faca popi, dacă o fac pentru salariu, nu rezistă.”
Am înțeles ce a vrut să spună de-a lungul anilor petrecuți la patul bolnavului. Mă gândesc cât de important ar fi ca acele cuvinte să-ți fie spune când te înscrii la o școală sanitară, să ți se spună e îndatoriri ai, ce tăvălug urmeaza sa te ia de pe picioare și să te târască in cele mai puternice trăiri umane. Ca viitor asistent medical trebuie să știi ce ”dotări suplimentare” e necesar să deții, ce calități extra fișa postului trebuie să ai.
Prima zi de muncă: primul deces, prima resuscitare reușită, prima muștruluială serioasă, cu siguranță orice asistent medical și le amintește. Dacă ai ”norocul” să fie toate în aceeași zi, să mai adaugi și bariera limbajului (am lucrat în jud. Mureș), poți spune că ai fost ”botezat”. Dacă ai mers și în următoarea zi la muncă, ești pe drumul cel bun.
În primii ani de muncă, vei fi mereu ”ultimul venit”, primul sacrificat la orice redirijare de personal, vei fi cel vinovat de orice, vei fi exclus, vei fi pus pe tură de toate sărbătorile. Asta ar trebui să fie pentru tine o binecuvântare, doar așa vei căpăta experință, încredere în tine.
Deși te vei simți nedreptățit, înjosit, să știi că nimănui nu-i pasă, toți au trecut prin asta, așa că nu face mare caz din asta. Toți am avut o colegă ce ne-a luat în ”șuturi” din prima zi. Fără ea, nu ai fi ambițios, atent perseverent, de la ea vei moșteni aceste calități. Vei învăța ca toate epitetele la adresa ta să le transformi în complimente, o să te gândești că ”vaca” în India e sfântă, că ”proasta satului” e de fapt o vedetă, că ”dobitoacele” sunt preferatele lui Isus și că l-au îngrijit cu căldura lor și aceste cuvinte nu te vor mai jigni, ci, din contră. Vei învăța ce e răbdarea, sub toate formele ei, răbdarea de a asculta, de a tacea, de a vorbi, de a mângâia. Vei cunoaște furia, furia ta, furia pacientului, furia colegilor. Te va aduce până în pragul nebuniei, te poate lovi în sala de operații după trei ore infinite când simți că te dor mușchii pe care nu știai că îi ai, când furia medicului lovește în tine și cuvintele aruncate îți fac găuri în suflet, când limita pe care ai crezut că o ai a fost depășită și gata, nu mai poți, îți ridici privirea gata să reacționezi cu aceeași furie, dar brusc vezi ceva ce nu ai mai văzut: acea lumină în jurul lui și dintr-o dată înțelegi, o, da, înțelegi că în fața ta e Dumnezeu ce lucrează prin mintea și mâinile acelui om, om ca și tine, cu frici, cu dureri, cu spaime, că are în mâinile lui o altă viață, că această responsabilitate îl copleșește și că se bazează pe tine ca pe propria-i persoană.
Și dintr-o dată, îți astupi găurile din suflet și înțelegi rolul tău de scut, de supapă, de Sancho Panza. Înveți să îți controlezi furia, acest monstru nu îl mai hrănești cu cuvinte, cu gânduri, îl închizi adânc în străfundurile tale și nu-l mai lași să evadeze, îl înveți să picteze, să croșeteze, să facă prăjituri, să cânte, să citească…îl ții ocupat.
Vei cunoaște viața și moartea, va trebui să privești în ochi un om în prima clipă a venirii lui pe lume sau un om în ultima clipă pe pământ și asta te va marca profund. Va trebui să privești în ochi o văduvă al cărui soț nu a putut fi salvat sau o mamă al cărui copil a plecat printre îngeri, iar tu nu ai putut face nimic. Vei cunoaște compasiunea, empatia, fără acestea nu ai ce căuta la patul bolnavului. Faptul că se afla în acel pat e cel mai grav lucru pentru el, nu vrea sa audă de la tine că mai ai de făcut tratamentul la încă 30 de pacienți, el vrea să fie ascultat, vrea să îl privești în ochi, să îți vadă sufletul, vrea să simtă speranța că va fi bine. Nu vrea să te știe obosit, prost plătit, frustrat, bolnav. El te vede ca pe un roboțel plin de sentimente, compasiune, milă și respect. Și să știi că roboțeii nu obosesc niciodată. Vei simți și asta când, după 12 ore de muncă, te întorci acasă și la poartă te așteaptă o ”tanti” cu perfuzia în traistă, când vrei, în sfarșit, să te trântești în pat și copilul tău are febră, mama ta are o durere în spate, iar tata nu poate sufla bine. O să înțelegi că roboțelul ăsta, chiar dacă se deghizează într-o rochie de seară, își pune cei mai mișto pantofi și dă jumate salariul la coafor și machiaj, tot va fi recunoscut, chiar dacă stă la masa nașilor, la cea mai aglomerată nuntă, o să vezi cum își fac cărarea spre tine și, în timp ce servești aperitivul, vei da sfaturi legate de tratamentul hemoroizilor. O să te uiți disperată prin sala de nunți, cum toți dansează, iar tu vorbești de operația unui abces perianal, de o unghie încarnată, mai dai o raită de priviri cu ciudă prin sală și te calmezi un pic când îl vezi pe popa…și cărarea de băbuțe care s-a făcut în jurul lui și înțelegi, în sfârșit, că așa cum popa nu e popă doar în biserică, așa nici tu nu ești asitentă doar la spital. Și-ți înțelegi menirea și mai înghiți o maslină în timp ce ți se povestește de diaree și vărsături.
Când toată planeta va fi dată peste cap de vreun virus, vreo molimă, o să simți cu adevărat câte sensuri are cuvantul asistent, cum de la erou la criminal treci în cateva secunde, cum presiunea pusă pe tine și pe familia ta te poate doborî, cum izolarea de familie, de colegi, de comunitate te poate duce în pragul nebuniei. O să trebuiască să suporți reproșurile copilului că la majoratul lui nu vrea să vină nimeni pentru că mama lucrează cu ”covizii”, o să citești frica rudelor de a se apropia de tine, o să ți se închidă telefonul în nas când dorești o programare și se află unde lucrezi.
Și trebuie să mergi la muncă, cineva trebuie să o facă și asta ți-i menirea, orice scuză folosită pentru a nu-ți face datoria te va urmări toată viața, te va face mai slab, mai nesigur pe tine. Și când crezi că e sfărșitul lumii, descoperi o lume nouă. Trăiești ce nu credeai că e posibil, vezi cum frica de necunoscut te unește cu ceilalți aflați în același război ca și tine. Și când apele curg șiroie pe tine sub costumul de astronaut și simți cum picioarele ți se fac de gelatină, simți mâna doctorului pe umărul tău care te întreabă dacă mai poți și îți ia tensiometru din mână și zice ”haideți că vă ajut și eu”, se întâmplă o magie și tot ce știai și credeai despre doctori se schimbă, și le vezi lumina ce îi îmbracă ca o mantie de supereroi, și-ți revin puterile, că ai primit extraputere de la un erou și mergi mai departe, iar când colega ta stă să leșine, o privești în ochi prin măști, ochelari și viziere și îi zici că mai sunt doar 5 saloane de făcut tratamentul și ea râde, îți înțelege ironia, vă împingeți una pe alta de la spate, încă un pic, încă un pic.
Când ești la linia de finiș și aștepți cu ardoare să scapi de chinul de plastic ce s-a lipit de tine ca un șarpe rece și periculos, arunci un ochi în spate să vezi dacă nu ai uitat ceva și o vezi…o vezi pe amărâta de infirmieră, cum o suvița căruntă îi iese de sub costumația ce-i sugrumă respirația, că stă să leșine dar se spijină de mop și te uiți la colega, nu trebuie cuvinte, tocmai ați primit bunătate și lumină, trebuie să o dați mai departe și te întorci și repeți fraza magică: ”haideți că vă ajutăm și noi!”, și-i vezi mirarea în ochi, o recunoști, tocmai ce-i trăit-o…și începe schimbarea în tine, în ei..și-l chemi pe Smiley să îți cânte în cap: ”Va fi bine”…și dintr-o dată chiar simți așa.
Apoi împarți un cremvurști în 5 că așa e pe front..totul se împarte și te simți părtaș la ceva magic…cunoști omenia, colegialitatea. Și râdeți împreună și va împărtășiți visele și spaimele. Vă faceți planuri ca atunci când se va termina nebunia asta, în timp ce veți fi aplaudați în curtea spitalului că ați reușit cu brio, veți dansa împreună pe „Jerusalema”….cum ați văzut pe net. Și când chiar se întâmplă asta și planeta își revine încet la normal, ”Jerusalema” nu mai e la modă, iar în loc de aplauze primești o sancțiune că nu purtai mască în sala de mese și rămâi perplex și încerci să-i privești în ochi, dar nu le găsești privirea și-ți amintești de ce îți spunea strabunica ta că bunatatea ne-o pune Dumnezeu în borcane, în cămara sufletului, trebuie doar să-i deschizi capacul și să o reverși în tine, iar fiecare faptă bună va reumple borcanul, începi apoi să înțelegi că și ei au demonii lor, că și pe ei îi ”taie și spanzură” cineva, că ei lucrează cu cifre, sume, statistici, tabele și alți draci pe care tu nu ai putea să îi descâlcești în veci și că menirea ta e grija de om, iar a lor să ai cu ce … și-i ierți și te iartă și îți propui să nu mai lași ca hăul dintre personalul medical si cel nemedical să se adâncească … și cunoști iertarea și uitarea … fără de care sufletul moare încet.
Și bei o cafea împreună cu colegii, te plângi, asculți, dai sfaturi, primești sfaturi, iar bei cafea…nu știu dacă știi, dar cafeaua băută la locul de muncă e un fel de lipici, de adeziv, ce te ține să nu te destrami, fără acest lichid nu poți funcționa, e motorina necesară roboțelului.
Și te întorci acasă, încerci să lași totul la poarta unde începe și se sfărșeste viața și găsești pe parbrizul mașinii un bilet de mulțumire de la un pacient recunoscător ai fost acolo pentru el și ajunsă acasă o găsești pe ”tanti” cu trăistuța umplută cu ceapa și câțiva morcovi, că nu putea ea rămâne datoare, și ți se umple inima de dragul ei, că nu ai nevoie de ”Jerusalema” și aplauze… cunoști recunoștința. Din ziua în care ai decis să ”te faci” asistent medical va trebui să înțelegi că vei fi pentru tot restul vieții și ca nu este o meserie, ci o vocație”, a scris Ionela Bolog pe Facebook.
Postarea ei a fost distribuită de Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România Bistrița-Năsăud cu următorul mesaj scris de Cristina Mușină, președinte: ”În profesia noastră, VOCAȚIE înseamnă în primul rând EMPATIE și dac-ar fi să definesc „empatia” i-aș spune, în primul rând, OMENIE și pentru a fi un OM DE OMENIE, trebuie să-ți PESE DE CEILALȚI OAMENI și dacă-ți pasă de ceilalți oameni, trebuie nu doar SĂ VREI ci și SĂ ȘTII să-i ajuți. Ionelei îi pasă de oameni cu asupra de măsură și a știut, și dacă a fost nevoie a învățat, cum să-i ajute pe cei aflați în suferință, iar asta o pot confirma pacienții pe care i-a avut în grijă în secția chirurgie și de luni bune în secția COVID a Spitalului Orășenesc Năsăud. Mulți dintre ei poate nu-i știu numele, dar pot să-i recunoască ochii, lumina din priviri și OMENIA pe care a împărțit-o fiecăruia. Ca ea sunt mulți colegi, dar din păcate nu toți. Poate e una dintre lecțiile pe care ar trebui să le fi învățat în acest an de pandemie: dacă simți că nu ai chemare pentru profesia asta, FĂ ALTCEVA! Felicitări Ionela pentru mărturisirea de suflet și dăruirea cu care îți împlinești VOCAȚIA!”.
Tot respectul pentru profesia și dedicarea ei, dar cu aceste practici aprobate tacit la locul de muncă nu evoluezi, ci, dimpotrivă, involuezi! Intr-un procent foarte mare apar frustrările, ulterior depresia, bolile cauzate de stres, totul este doar o chestiune de timp. Angajatul roman nu se plange de greul de la locul de munca, ci de aceste practici inumane aprobate tacit.
Dupa ani si ani de comunism, de sistem securist bazat pe asa-zisa “calire” s-a ajuns cu ajutorul UE la concluzia ca NU ESTE NORMAL ca elevul sa fie injosit, tras de urechi, si batjocorit dupa bunul plac al unor profesori. Mai avem nevoie de minim inca 30 de ani sa intelegem ca NU ESTE NORMAL ca angajatul sa fie abuzat la locul de munca, sa suporte toate frustrarile unor colegi, pe principiul ca ei sunt mai vechi, ca si ei au trecut prin asa ceva.
Daca asa-zisele comisii de etica, ITM-ul si ONG-urile axate pe dreptul angajatului ar citi acest articol, ar trebui sa se auto-sesizeze pentru aceste practici comuniste petrecute la locul de munca care sunt practic recunoscute negru pe alb. Asta s-ar intampla in tarile civilizate. Dar nu in Romania, aici sunt ridicate la rang inalt aceste practici comuniste, chiar sunt incurajate.
Nu este de mirare că tot mai mulți romani aleg sa munceasca peste hotare. Mai mult pentru normalitate, decat pentru bani!
Felicitări doamnei ! Mă impresionează dragostea și răbdarea care o arată pentru pacienți fara sa le reproșeze ceva.De asemenea nu pretinde cadouri și șpagă de la ei,un lucru demn de apreciat.Un lucru bun e că statul român le oferă salarii decente pentru a recompensa cat de puțin jertfa lor.Multa sănătate și spor in toate !
Face-ți mereu trimitere la popă. Corect ! Insă cred că, în țara noastră avem mult mai mare nevoie de actul medical profesional, decât de…popă. Nu vad deloc rolul capelelor în spitale, după cum nici rolul religiei în școli.
Ai dreptate, Ioane. Popii trăiesc în secolul XV. Dar sunt pe ducă. Mai au cel mult un secol de băgare a nasului peste tot. Lumea se civilizeaza încet dar sigur. Va mai supraviețui islamul încă vreo 50 de ani ca aia sunt și mai primitivi decât noi.
Impresionanta pledoaria d-nei Bolog pentru profesia de asistenta. Multe din gandurile dansei dezvaluite publicului pe aceasta cale seamana oarecum cu anumite elemente desprinse din serialele americane „Spitalul Municipal” si „Anatomia lui Gray” adaptate la un spital din Romania. Dar tumultul ce se desprinde din tainita sufletului d-nei asistent pare mult mai pe intelesul nostru decat „invataturile” acelor filme. Doamna Bolog , aveti tot respectul meu pentru munca D-vs. si a colegelor. Astazi v-ati facut o multime de prieteni care desi nu va cunosc va pretuiesc si va iubesc. Va doresc multa sanatate si bucurii in viata asta scurta si plina de incercari . Sa fiti sanatoasa si sa alinati durerile celor napastuiti asa cum ati facut-o si pana acum.
D-na Balog , am uitat sa va felicit pentru talentul literar remarcabil . Rar am vazut descrieri mai exacte a vietii de zi cu zi dintr-un spital . Cred ca cele spuse de D-vs. ar putea sta chiar la baza unui scenariu de film despre pandemie. Inca o data , felicitari! Sunteti o comoara pentru comunitate !
…cand aveam 16 ani si m-am angajat ca necalificat la sapaturi la canalizatia telefonica din oars nu stiam la ce ma inham …am ajuns la 1,60 m si nu stiam daca pica malul peste mine azi sau poate mai tarziu….dupa oi luna de zile am vazut pe statul de plata ca o parte din munca si din malul care nu mi-a cazut in cap merge la bugetul tarii …si de atunci in fiecare luna acealeasi riscuri si acelasi stat de plata cu munca mea pe jumate pentru ei….bugetarii care ….scriu povesti!!!
Va felicit doamna, asta e dovada profesionalismului … ati ramas in sistem cu toate greutatile! SA AVETI PARTE DE MULTE SATISFACTII SI SANATATE MULTA!
În luna decembrie a anului trecut o otită tare urâtă mi-a zbuciumat câteva zile. Am încercat să o tratez acasă, știind de nebunia din spitale, dar după o noapte de febră 39 și frisoane (să nu mai amintesc de faptul că simțeam că simteam că îmi explodează capul, mă durea toată partea respectivă a capului, nu doar în zona urechii) am zis că voi merge la urgențe. La Năsăud am avut parte de empatie și o atitudine caldă din partea celor de la UPU, dar din cauză că nu aveau medici, aceștia fiind infectați cu SARS-COV2, am fost trimisă la Spitalul Județean. Încă de la triere, comportamentul doamnei și ceea ce mi-a impus să fac nu mi s-a părut potrivit, dar nu reproșez acest fapt din cauză că am luat în discuție oboseala ei, chiar monotonia de a explica atâtor persoane aceleași aspecte. Ce m-a deranjat și mi s-a părut absurd a fost atitudinea unor alte două doamne asistente. Eram amețită de durere, nu mai puteam sta în picioare, am înțeles că nu poate chema medicul „pentru atâta tot”, dar când mi-au spus să merg la cafea până va veni medicul, acest fapt mi-a schimbat cu totul părerea despre acest spital și, vă spun sincer, că am preferat să ma întorc acasă, la peste 50 de kilometri (nelăsându-mă nici să stau la recepție), decât să stau prin PECO, așa cum mi-au sugerat.
Am pus acest comentariu pentru a evidenția că există și altfel de oameni din păcate. Ar fi minunat să fie luat exemplul doamnei într-o anumită măsură de fiecare cadru medical. Merită respect și apreciere toate cadrele medicale și toate persoanele care au impregnate în suflet și conștiința noțiunea de omenie și altruism.
Ionela simt pt tine o stima deosebita, profesional+artistic (o adevarata creatoare de frumos si prin penel) apoi la patul bolnavului Profesional +artistic de nota 10. D-zeu sa iti dea putere sa poti activa asa frumos si in continuare. Familia ta sa fie mandra de tine mereu
si toti cei care te cunosc , sau nu, sa iti poarte un deosebit respect. Ma bucur pentru tine