IPS Mitropolit Andrei, la Bistrița și Beclean în a doua și a treia zi de Paști

IPS Andrei Andreicuț, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, continuă tradiția de a sluji la Bistrița în a doua zi de Paști.

Astfel, luni 9 aprilie ierarhul va oficia Sfânta Liturghie la Biserica Protopopiatului (de la Coroana).

Marți 10 aprilie, în a treia zi de Paști, IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei va liturghisi la Biserica ”Sfântul Apostol Andrei” din Beclean.

Pastorala de Paști:

†ANDREI

Din harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,

Cucernicului Cler, Cuviosului Cin monahal şi iubiților credincioși, îndemn la unitate în credință și la comuniune.

Ca toţi să fie una!

Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21).

Iubiţi credincioşi,

Înainte de Pătimirile Sale de bunăvoie, Domnul Iisus Hristos S-a rugat ca toţi cei ce vor crede în El să fie una, ca lumea să fie convinsă că El a fost trimis de Tatăl. Citim în Scripturi că, după moartea, învierea și înălţarea Domnului şi trimiterea Sfântului Duh, întemeindu-se Biserica, toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte (Faptele Apostolilor 2, 44).

Între creştini era o comuniune deplină şi o dragoste puternică. Dezbinările au intervenit mai târziu. Simbolul unităţii creştine era şi este cămaşa lui Hristos. Citim în Evanghelia Sfântului Ioan că, după ce L-au răstignit pe Domnul Hristos, soldaţii I-au împărţit hainele în patru, dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime. Deci au zis unii către alţii: Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi pentru ea, a cui să fie (Ioan 19, 23-24).

Ce n-au îndrăznit să facă soldaţii romani, păgâni, au îndrăznit mai târziu creştinii. Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i se arată în vedenie Domnul Hristos cu cămaşa zdrenţuită, şi acesta Îl întreabă: Mântuitorule, cine ţi-a zdrenţuit cămaşa? Arie cel fără ruşine Mi-a rupt-o! A răspuns Mântuitorul[1].

Din nefericire, de atunci şi până astăzi, sunt mulţi cei ce sfâşie cămaşa lui Hristos dând naştere la sumedenie de confesiuni şi secte. Ori noi nu uităm că Domnul Hristos I-a cerut Tatălui ca toţi să fie una (Ioan 17, 21), ca lumea să nu fie derutată în buna ei credinţă.

Totuşi, de două mii de ani, Creştinismul, Religia iubirii, le oferă oamenilor cel mai frumos mod de a trăi şi de a se mântui. Cartea de temelie a lui este Evanghelia Domnului Hristos. Sunt multe cărţi în lumea aceasta, dar nici una nu se poate compara cu Evanghelia, din simplul motiv că nici una nu se impune, nu ne încântă, nu ne hrăneşte şi nu ne satisface ca Evanghelia. În Evanghelie este Duh Sfânt, lumină lină şi simplitate cum nu se întâlneşte în nici o carte [2].

În inima Evangheliei este persoana Domnului Iisus Hristos. Cine este El? Răspundem într-un glas cu Tatăl, cu profeţii, cu apostolii, cu martirii, cu toţi sfinţii şi cu toată creştinătatea: Acesta este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul Lumii[3]. Referindu-se la Persoana Lui, Părintele Dumitru Stăniloae zice că El deţine locul central pe arena istoriei, că atâtea milioane de oameni îi dedică tot ce e mai adânc în fiinţa, în dragostea şi-n atenţia lor[4]. Persoanei Lui, creştinismului, îi datorează Europa, şi nu numai, toată civilizaţia ei.

Dreptmăritori creştini,

Dacă Domnul Hristos Cel înviat din morţi uneşte, tămăduieşte, mântuieşte, de unde toate neînțelegerile şi fracturile pe care le întâlnim în lume? Se săvârşesc crime, sinucideri, furturi, apostazii, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, unii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii se corup, se înjoseşte în mulţi chipul lui Dumnezeu[5]. În viaţa publică, oamenii, fiind cuprinşi de iubirea de mărire şi putere, se lasă atraşi în dispute lipsite de eleganţă şi se lucrează unii pe alţii pe la spate.

Cauza primă a neînțelegerilor şi dezbinărilor este diavolul. Cuvânt de origine greacă, înseamnă învrăjbitor, calomniator, ispititor. El este spiritul rău care dezbină pe om de Dumnezeu şi care inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Este cunoscut şi sub numele ebraic de «satana»[6]. Diavolul se împotriveşte planului lui Dumnezeu, îi ispiteşte şi îi seduce pe oameni, este principiul distructiv. De fiinţa lui ţine însuşi păcatul, ura şi minciuna: El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui[7].

Noi, însă, când facem rău, nu putem da vina numai pe el, pentru că avem voie liberă şi putem apela la ajutorul lui Dumnezeu. Dar rezultatul activităţii sale distructive îl vedem peste tot. El umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8).

Cu toate eforturile noastre de a face lucruri bune în societatea noastră, se ivesc aşa de multe lucruri rele. Şi nu se poate să nu ne aducem aminte de pilda Mântuitorului: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus (Matei 13, 24-25). Vremea distrugerii neghinei va fi la secerişul cel mare, la sfârşitul veacurilor.

Iubiţi fraţi şi surori,

Domnul Hristos S-a rugat Tatălui pentru unitatea noastră spirituală. Anul acesta însă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a ajutat acum un secol, la 1 Decembrie 1918, să se realizeze şi unitatea noastră naţională. Această unitatea avea la temelie unitatea noastră spirituală. În rugăciunea pe care Patriarhul Miron Cristea a rostit-o la Alba Iulia erau şi frazele acestea: Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti părintele nostru, Tu ai văzut strâmtorarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: «Sfărâma-voi jugul de pe tine şi voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi»[8].

Acesta era visul de generaţii a românilor. Mulţi au trecut în veşnicie fără să-l vadă realizat, dar cu credinţa că momentul unirii va veni. În anul 1898, Ion Luca Caragiale scria: Doamne, dacă mie nu mi-e dat să intru în pământul făgăduinţei, să auz trâmbiţele cântând şi să văd zidurile Ierihonului surpându-se în faţa soarelui ce s-a oprit în cale din porunca Ta, fă-mă s-adorm pe drum cu speranţa că aceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat[9].

Euforia unităţii i-a marcat pe participanţii la Adunarea de la Alba Iulia pe întreaga viaţă. Tânărul învăţător Marin Mureşan, întors din primul război mondial, a participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie la Alba Iulia. După marele eveniment hoinărea pe câmp şi dialoga cu Ţara: Eu văd că eşti alta, eu văd că eşti fericită, eu simt bucuria şi noua ta viaţă! Te-aş mângâia ca pe un copil, de-ar fi să trăiesc veacuri. Câmpiile tale, codrii tăi, apele tale, toate-mi vorbesc de negrăita ta fericire, patria mea! Nu eşti pământ mort, nu eşti vânt, nu eşti apă; eşti suflet ce tremuri de bucuria libertăţii[10].

Şi atunci, ca şi acum, nu toţi erau pătrunşi de fiorul sfânt al unităţii. Pe mulţi îi fascinau lucruri mai prozaice şi mercantile. Dascălul amintit îşi continuă dialogul cu Ţara: Credeam că se va face o linişte de biserică de jur-împrejur, şi tu vei fi altarul. Şi, iată, în jurul tău e larmă, e alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu, veşnică frumuseţe, veşnică avuţie, ești dată uitării[11].

Ce să zicem de gustul amar ce ni-l lasă convulsiunile de pe arena vieţii noastre publice de astăzi? De absolutizarea banalului şi neglijarea esenţialului. Oare nu ne spune Mântuitorul: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Două valori şi atunci, ca şi acum, aveau şi au valoare absolută: credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de ţară. Dacă le păstrăm, suntem oameni fericiţi, dacă le pierdem, valul vremelniciei ne înghite.

Iubiți credincioși,

Domnul Iisus Hristos s-a răstignit, S-a îngropat şi a Înviat din morţi pentru noi şi a noastră mântuire. A întemeiat Biserica şi-n Biserică, prin Sfintele Taine, în care lucrează Duhul Sfânt, omul devine o făptură nouă. Conlucrând cu harul Duhului Sfânt omul devine un creştin bun. Creştinul este omul cum îl vrea Dumnezeu, omul model, omul ideal, aşa după cum a fost întrupat mai întâi în persoana Mântuitorului Iisus Hristos[12].

Omul care are preocupări religioase, care caută Biserica, care încearcă să pună în practică Evanghelia Domnului Iisus Hristos, devine un om bun. Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal preţios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să sprijine această minune a naşterii din nou. Omul poate deveni mereu bun, mereu curat[13].

Religia creştină întemeiată de Domnul Hristos este Religia Iubirii. Iubirea este darul cel mare pe care l-a adus Mântuitorul lumii. Citim în Sfânta Scriptură că primii creştini stăruiau într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii (Faptele Apostolilor 2, 46).

Dacă Religia Creştină este Religia Iubirii, Sfântul Pavel ne spune că Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (1 Corinteni 13, 4-7).

Iar Sfântul Apostol Ioan, vrând să-I dea o definiție lui Dumnezeu, zice: Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (1 Ioan 4, 16). În această Religie a Iubirii doreşte Domnul Hristos cel Înviat să-i atragă pe toţi. O spune textual: Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16).

Şi dacă e să încheiem în spiritul celor zise, rugându-L pe Dumnezeu să ne păstreze unitatea, ne vom folosi de o cântare din slujba Sărbătorii: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moarte pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le[14].

Dorindu-vă să vă bucurați de acest praznic frumos și luminat[15], pe toți, tineri și bătrâni, vă binecuvântăm și vă zicem: Hristos a înviat!

†ANDREI Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Dionisie de Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. 152.

[2] Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, Arad, 1946, Editura „Diecesana”, p. 346.

[3] Ibidem, p. 393.

[4] Ibidem, p. 392.

[5] Teodor M. Popescu, Îndrumări pentru preoţi, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 26.

[6] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 127.

[7] Filocalia 5, Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p. 36.

[8] Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Târgu Mureş, 1998, p. 111.

[9] Ion Luca Caragiale, Nimic fără Dumnezeu, Anastasia, 1997, p. 48.

[10] Ion Agârbiceanu, Două iubiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 391.

[11] IBIDEM, p.390.

[12] Ilarion V. Felea, op.cit., p. 475.

[13] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 53.

[14] Slujba Învierii, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2010, p. 44.

[15] IBIDEM, p. 45.

Foto: arhivă 2017