REPORTAJ Orfanii din Coşbuc visează la o căsuţă ca în poveşti (FOTO)

Am vizitat familia Ganea la mai puţin de o lună de la acest tragic accident şi am aflat povestea lor cutremurătoare, dar în acelaşi timp minunată.

Am ajuns la aceşti copii într-o dimineaţă în care soarele zâmbea de dincolo de munte şi mirosea a flori de tei. Am urcat un drum de aproape un kilometru, pietros, cu şanţuri adânci şi foarte abrupt, dar în timp ce-l urcam priveam cu coada ochiului la pajiştile cu flori şi la pădure. Când ai la ce privi, întotdeauna călătoria este mai frumoasă. Am înţeles, înainte să ajung la casa celor pe care îi căutam că această familie, aparent lipsită de şansă, are privilegiul de a trăi într-un colţ de rai.

Am urcat cu greu drumul bolovănos, fascinată de peisaj. M-am gândit că la capătul lui, inima îmi va fi sfâşiată şi am încercat cât de cât să mă pregătesc pentru asta. Ce să le spun unor copii care nu mai au mamă? Cum să reacţionez în faţa lor ca să nu îi doară şi mai mult? Am făcut mici scenarii mentale la care am renunţat definitiv când am ajuns la căsuţa celor şapte pitici. Deşi nu m-au văzut în viaţa lor, păreau bucuroşi de prezenţa mea ca şi cum ne-am fi reîntâlnit după o lungă absenţă. Nicoleta, fetiţia cea mai mare, în vârstă de şapte ani, era singura îmbrăcată în negru. Aveam să aflu că tot ea e singura conştientă că mama lor a murit. Ceilalţi, Cristian, Ionela, Tabita, Simona, Delia şi Geta (un bebeluş de trei luni) trăiesc în aşteptare. Sunt prea mici să realizeze ce s-a întâmplat.

Copiii m-au prins imediat în mrejele lor, dornici să studieze aparate, să vadă cum au ieşit în poze. Am aflat că tatăl lor i-a oprit pe cei mari să meargă la şcoală şi grădiniţă ca să îi putem vedea. Din când în când, Nicoleta întreba, oprind alte discuţii, „Tată, pot să plec la şcoală azi?”.

M-am bucurat să aflu de la ea că ştie să scrie şi să citească şi că are cele mai bune calificative şi, cu toate că e singura care merge la şcoală, Cristian şi Ionela se laudă şi ei cu aceleaşi lucruri. La grădiniţă au învăţat literele şi ştiu să scrie. Nici nu mă aşteptam la altceva. Doar fetiţele mici, care abia îndrugă câteva cuvinte, nu ştiu să-mi spună că şi ele se pricep la tare multe, în special la păpuşi.

Înconjurată de mulţimea de pitici dornici să se laude cu isprăvile lor nici nu am băgat de seamă că stau într-o căsuţă atât de mică. Totuşi, Nicoleta îmi arată mândră că mai mulţi oameni lucrează la căsuţa nouă în care singura care vrea propria ei cameră e Ionela. Vrea să o zugrăvească în roşu. A ales culoarea la întâmplare poate fiindcă m-a auzit pe mine întrebând: Cum vrei să fie camera ta, roz, roşie? Nicoleta vrea să aibă aceeaşi cameră cu Delia, răsfăţata familiei. Poate că locul acesta privilegiat va fi ocupat într-o bună zi de Geta, dar ea e prea mică acum ca să cucerească inimile frăţiorilor ei. Luată în grijă pentru moment de o familie din Mocod, Geta nu apare în nicio fotografie, dar toţi o aşteaptă cu drag acasă, atunci când va fi gata căsuţa cea nouă. 

Cel mai greu face faţă întregii situaţii Marian Ganea, tatăl celor şapte copii. În ziua în care soţia lui a murit era la câţiva metri de ea şi nu a putut face nimic. Îşi aduce cu greu aminte de filmul întreg al întâmplării fiindcă totul s-a derulat cu o viteză ameţitoare.

Ştiu că e dureros, dar aş vrea să-mi spuneţi ce aţi văzut dumneavoastră în ziua aceea?

Pentru mine, toate lucrurile s-au petrecut într-o fracţiune de secundă. M-am despărţit instant de soţia mea care a coborât din maşină şi parcă în acelaşi timp s-a întâmplat totul până la oprirea camionului când am ajuns la ea şi am văzut-o moartă jos. Ea trebuia să traverseze strada, să urce în maşina unui prieten cu care urma să vină la Bistriţa la medic. Fetiţa cea mică avea o problemă dermatologică, iar la Năsăud nu este medic specialist şi au trimis-o la Bistriţa. Iniţial a încercat să treacă strada unde nu era nicio trecere de pietoni, niciun marcaj şi am sfătuit-o să treacă prin faţa camionetei cu care am adus-o eu şi să meargă la 15-20 de metri la o trecere de pietoni. Această trecere se vedea, dar locul prin care a trecut ea nu era marcat, nu era nici indicator, dar era colţul străzii. Pe acolo trecerea e permisă, dar pietonii nu au prioritate.

În momentul accidentului Nicoleta şi Geta erau împreună cu mama lor. A fost o minune că au scăpat.

Da, aşa este. A fost o minune că au scăpat. Nu a fost o pură întâmplare. Un copil de 2,5 luni să cadă de la un metru şi jumătate pe asfalt trebuia să rămână cu ceva urme. Fetiţa noastră nu a păţit nimic. Un echipaj SMURD a dus-o la Cluj şi a fost investigată timp de 14 ore. La final, medicii au întrebat-o pe sora mea care a însoţit-o pe fetiţă dacă sigur e acesta copilul şi nu e altul fiindcă efectiv nu are nimic.  Nu are nicio urmă nici vizibilă, nici în interior. De asemenea, fetiţa cea mare nu avea nici măcar hainele murdare.

A simţit Nicoleta ce s-a întâmplat? Aţi vorbit despre acest lucru?

Da, chiar în momentul în care a rămas între roţile camionului, în urma acestuia de fapt, s-a ridicat şi a strigat de două sau de trei ori „mama!”şi a fugit pe trotuar. Nişte femei care erau pe trotuar au întrebat-o ce s-a întâmplat şi ea a spus: Mama a murit! Pentru un copil de vârsta ei e prea greu să înţeleagă din start că mama a murit. Femeile au încercat să o lămurească că mama  ei doar e lovită şi îşi va reveni şi se va face bine şi ea căuta să le convingă că mama a murit. Seara, după ce am venit acasă, într-un moment de întristare, mi-a spus că o vede pe mama ei moartă, întinsă jos pe asfalt.

I-aţi explicat ce înseamnă moartea? Lipsa mamei lor din familie?

E foarte greu să explici unui copil un lucru cu care nu e familiarizat. Cei mici ştiu că mama Uţă (aşa îi spuneau mamei lor) a murit, dar ei trăiesc cu ideea că va veni la un moment dat acasă. Parcă trăiesc în aşteptare, nu una oarbă, dar ei sunt convinşi că într-o zi va veni înapoi.

Dumneavoastră cum rezistaţi? Sunteţi un bărbat cu şapte copii mici. A murit femeia pe care o iubeaţi.

Nu pot să explic durerea. Totuşi, nu pot să mă despart de momentul tragediei, deşi a trecut nişte timp., Încă trăiesc acele momente. Pentru mine e un gol pe care oricine ar încerca să îl completeze, nu primeşte forma iniţială.

Ce vă dă putere să mergeţi mai departe?

Dumnezeu, dacă nu aveam pe Dumnezeu să mă susţină, eram prăbuşit, eram ruinat. Pentru mine, puterea nu-i ceva care să persiste, e ca şi Calciul. Se consumă în fiecare zi şi, în fiecare zi, am nevoie de altă doză de putere. Simt că Dumnezeu îmi dă această putere. Sunt foarte mulţi care se roagă pentru noi să ne dea putere. Dumnezeu este tatăl orfanului şi ocrotitorul văduvei. În cazul nostru, e nevoie să fie mamă orfanului şi un apărător pentru mine. Şi o face.

E greu şi pentru că aveţi o căsuţă mică. Aţi început construcţia unei case cu ajutorul unor oameni dornici să vă ajute. Aceasta nu va suplini lipsa mamei, dar le va da acestor copii măcar puţin optimism. De ce aveţi nevoie?

E greu să mă pronunţ că am nevoie de una sau de alta. În urmă cu doi ani, am constatat că fiind copii unul după altul, nu au suficient spaţiu să se joace, să alerge şi am hotărât să facem o cameră mai mare şi baie, ceea ce am socotit că e suficient deocamdată. Pentru atât am avut noi bani. Un bun prieten de familie, ne-a ajutat foarte mult, de la piatra de temelie a casei, a făcut apeluri la cunoştinţe, ne-a ajutat fiecare cu cât a putut, dar acum după accident foarte mulţi s-au mobilizat dornici să ne ajute pentru ca să nu piardă copiii ritmul vieţii, să nu se împotmolească, să nu rămână pe loc fiindcă dacă şi-ar pierde ritmul, foarte greu ar putea pleca în viaţă, să se desprindă de starea de neajuns. Foarte mulţi s-au pronunţat că vor să ne ajute să terminăm casa. Când faci o casă de la zero, nevoie este de orice, dar, în principiu, mulţi au anunţat că vor să ne ajute cu materiale şi noi nu vrem să abuzăm. Dacă cineva vrea să nea cărămidă şi avem suficientă, nu mai luăm şi de la alţii. În principiu e nevoie de bani şi nu spun asta ca o pretenţie sau ca o cerşetorie, dar cu bani poţi face orice. Avem oameni care se ocupă, oameni de încredere. Eu nu mă pot baza pe mine însumi fiindcă nu pot să mă reculeg, dar avem oameni care sunt de nădejde.

Mai aveţi nevoie de bani fiindcă aceşti copii trebuie să meargă la şcoală. Şi vreau să vă mai întreb dacă sunteţi hotărât să-i îngrijiţi pe toţi împreună.

Da. Hotărârea e definitivă. Chiar am primit multe oferte de la oameni care au dorit să ia unul-doi copii, să ne ajute, pentru întreţinere sau înfiere. E un lucru care nu se va întâmpla niciodată indiferent care va fi preţul pe care va trebui să îl plătesc. Mă motivează mult un aspect. Înainte cu două luni ca soţia mea să moară, o familie foarte bună ne-a propus să o ia pe Tabita, să o înfieze cu sarcina de a întreţine legătura cu fraţii, de a ajuta familia. Când i-am spus soţiei mele ce propunere am primit, mi-a răspuns: „Să mă păzească Dumnezeu să-mi despart vreodată copiii!”. E un cuvânt care mă urmăreşte şi, indiferent de preţul pe care va trebui să îl plătesc, nu o voi face. Nu va fi uşor fiindcă nu am îndemânarea necesară pentru a le face mâncare, pentru a-i îmbrăca, dar am nădejde că Dumnezeu mă va ajuta şi vreau să nu îi despart, chiar dacă sunt convins că o familie va lua doi-trei copii şi vor creşte în condiţii bune. Copiii noştri au moştenit de la mine, de la noi, sentimentul de împărtăşire a vieţii. Am circulat mult şi când veneam acasă împărtăşeam soţiei mele tot ce am văzut, fie o întristare, fie o bucurie şi copiii au copiat acelaşi model. Dacă pleacă doi într-o familie bună într-un week-end, vin acasă şi le spun celorlalţi că au avut una sau alta, ne-au cumpărat aşa, ceilalţi se ofilesc şi apare discriminearea şi nemulţumirea şi nu vreau să ajung în situaţia aceasta. Copiii, fie că va fi bine, fie că va fi greu, vreau să crească în acelaşi format.

Aş vrea să vă rog să transmiteţi un mesaj celor care vor să fie de folos şi să vă sprijine în această misiune grea pe care o aveţi şi pe care aţi ales-o până la urmă. Ce pot face pentru dumneavoastră ca să vă ajute cu adevărat şi să fie de folos?

Nu pot să mă pronunţ. Nu pot spune că am nevoie de una numit lucru, dar pentru mine înseamnă foarte mult cel puţin sentimental să ştiu că cineva cel puţin bagă de seamă de situaţia noastră. Pentru mine un telefon sau un cuvânt de încurajare face foarte mult.

Şi în plus, aş spune eu, cred că e important acum să le oferiţi copiilor o casă şi în acest sens cred că fiecare putem ajuta măcar cu puţin.

Este binevenit orice ajutor pe orice plan. Le mulţumesc tuturor celor care, până acum, s-au implicat, ne-au ajutat şi ne-au fost alături. Ce pot să spun este să-i binecuvânteze Dumnezeu pe toţi cei care îşi întind mâna şi ne susţin.

Pe tot parcursul acestei discuţii pe care am purtat-o pe un câmp cu flori din spatele casei, Marian Ganea a avut ochii în lacrimi. E un om modest, recunoscător pentru orice cuvânt bun pe care îl primeşte de la ceilalţi. I-a trecut întristarea când una dintre fetiţe a venit să-i sară în braţe.

Cel mai mare ajutor pe care l-ar putea primi atât el, cât şi copiii lui, dar şi cei care îl ajută să ridice noua casă este să se găsească o modalitate prin care drumul de 700 de metri care duce din centrul satului spre căsuţa lui să fie pietruit ca să poată urca maşinile cu materiale de construcţii, pentru ca cei mici să ajungă în siguranţă la şcoală. Apoi, mai e nevoie de bani pentru finalizarea casei, pentru ca cei mici să poată merge la şcoală, e nevoie de orice fel de ajutor pe care îl putem da.

Mai multe fotografii găsiţi pe pagina noastră de facebook.

Cristiana Sabău