PDL şi Traian Băsescu, noncombat pentru referendum!

Nu, domnule doctor!
Stiti prea bine la cine si la ce ma refer.
O tempora, o mores!
Iata, nimic nou sub soare.
Cine trebuie sa priceapa, pricepe.
Putin ajutor… un text antic si de demult, ca sa se preceapa aluzia dumneavoastra:

Conjuraţia lui Catilina

„Lucius Catilina, care se trăgea dintr-o familie ilustră, avea şi multă minte şi un trup vânjos, dar un suflet rău şi stricat. De tânăr încă i-au plăcut luptele civile, omorurile, jafurile şi neînţelegerile interne; toată tinereţea s-a îndeletnicit cu aceste lucruri. (1) Trupul lui înfrunta frigul, foamea şi nesomnul mai mult decât îşi poate cineva închipui. Sufletul îi era bărbătesc, viclean, nestatornic; îşi risipea averea, avea porniri violente, destulă elocinţă, dar prea puţină înţelepciune. Spiritul său nu ştia ce-i măsura, râvnea întotdeauna lucruri neobişnuite, nemaiauzite, din cale afară de mari. După dictatura lui Sulla, l-a cuprins dorinţa de a pune mâna pe putere şi îl interesau prea puţin mijloacele care trebuiau folosite, cu condiţia să reuşească. Pe zi ce trecea, firea lui crudă era tot mai tulburată de ruina averii şi de conştiinţa nelegiuirilor sale, ambele fiind agravate de scăderile firii lui despre care am vorbit mai sus. Afară de aceasta, îl mai îmboldeau şi moravurile corupte ale unui oraş; mai era ros şi de două cusururi foarte mari şi care se bat cap în cap: era risipitor şi setos de îmbogăţire…
Îndată (2) ce s-au aflat aceste lucruri la Roma, senatul i-a declarat duşmani pe Catilina şi Manlius, iar celorlalţi le-a dat un termen până când să poată depune armele, fără nici o pedeapsă, cu excepţia celor condamnaţi pentru crime capitale. Apoi s-a dat ordin consulilor să recruteze soldaţi; Antoniu să urmărească cu armata sa, cât mai grabnic, pe Catilina, iar Cicero să apere oraşul. (3)
În vremea aceea, (4) mi s-a părut că statul era de-a dreptul vrednic de milă. Căci, deşi tot ce se întinde de la răsărit până la apus fusese supus cu armele, iar acasă se găseau bogăţii din belşug şi destule clipe de tihnă – iar aceste lucruri sunt cele mai preţuite de oameni – erau, totuşi, cetăţeni care urmăreau cu încăpăţânare pieirea statului şi însăşi pieirea lor. Într-adevăr, în ciuda celor două decrete ale senatului, dintre atâţia părtaşi ai complotului nu s-a găsit nici unul care – atras de răsplată – să-l dea pe faţă şi nimeni n-a plecat din tabăra lui Catilina; atât de mare era puterea răului care cuprinsese ca o molimă sufletele multor cetăţeni.
Dar nu numai părtaşii la complot erau cu mintea rătăcită, ci în general toată plebea, (5) dornică de schimbări, aproba acţiunea lui Catilina. Ea proceda după cum îi era firea, căci, întotdeauna, într-un stat cei care nu posedă nimic îi invidiază pe cei cu stare, îi ridică în slăvi pe cei răi, urăsc vechea orânduire şi doresc una nouă, vroind să răstoarne totul din cauza situaţiei lor insuportabile; căci mizeria în, care se găsesc le permite să trăiască fără teamă în mijlocul tulburărilor şi al revoltelor. (6) De aceea plebea romană era foarte înclinată spre acestea.
În primul rând, cei ce se făcuseră cunoscuţi prin ticăloşiile şi neruşinarea lor, apoi cei ce îşi risipiseră averile părinteşti într-un med scandalos şi, în sfârşit, toţi aceia pe care fărădelegile şi crimele îi goniseră de acasă s-au scurs la Roma, ca într-o cloacă. Apoi mulţi care îşi aminteau de victoria lui Sulla, văzând că din soldaţi de rând unii au ajuns senatori, iar alţii atât de bogaţi încât trăiau ca nişte regi, nădăjduiau şi ei să se bucure de asemenea schimbări în cazul unei victorii. În sfârşit, tineretul, care de bine de rău trăise până atunci la ţară – hrănindu-se din munca braţelor, atras la Roma de împărţirile gratuite de alimente oferite de stat şi de particulari, prefera trândăvia din oraş unei munci aspre. şi unii, şi ceilalţi trăiau de pe urma relelor de care era bântuit statul. Ce să ne mai mirăm că nişte oameni nevoiaşi, cu apucături rele, dar cu speranţe mari, au dovedit aceeaşi grijă faţă de stat ca şi faţă de propria lor persoană ! Afară de aceasta, cei ai căror părinţi fuseseră proscrişi şi ale căror averi le fuseseră luate, iar drepturile politice ştirbite în urma victoriei lui Sulla, de bună seamă că aşteptau sfârşitul luptei cu aceeaşi stare de spirit ca şi cei pomeniţi.
Pe lângă aceştia, toţi duşmanii partidului senatorial preferau să se prăbuşească statul decât să le scadă lor influenţa. (7) Răul acesta atât de mare revenise din nou, după mulţi ani, şi cuprinsese întregul stat.
Căci după ce puterea tribuniciară fusese restabilită, în timpul consulatului lui Cn. Pompeius şi M. Crassus, (8) tinerii care ocupaseră funcţii foarte mari, dar nu aveau încă destulă minte din pricina vârstei lor crude, au început să agite plebea, prin atacuri contra senatului, aţâţând-o tot mai mult prin darurile mărinimoase şi promisiunile pe care le făceau; astfel deveniră cunoscuţi şi începură să se bucure de o mare trecere. împotriva lor se luptau din răsputeri cei mai mulţi aristocraţi, apărând, chipurile, interesele senatului, dar în realitate, luptându-se pentru însăşi situaţia lor. Căci, ca să spun pe scurt adevărul, cei care de atunci încoace au dezlănţuit tulburări în stat sub felurite pretexte onorabile, unii spunând că o făceau ca să apere drepturile poporului, alţii pentru a întări, chipurile, autoritatea senatului, în fapt, însă, se luptau cu toţii – sub masca binelui public – doar pentru puterea personală. (9) Nici unii şi nici alţii n-au dat dovadă de cumpătare şi simţ al măsurii; amândouă taberele procedau cu cruzime după ce obţineau victoria.
Dar după ce Cn. Pompeius a fost trimis în războiul cu piraţii şi contra lui Mitridate, puterea plebei a scăzut, iar cea a oligarhiei a crescut (10) Reprezentanţii ei deţineau magistraturile, provinciile şi toate celelalte, fără ca cineva să-i poată atinge. Având o situaţie strălucită, ei trăiau fără frică şi îi ţineau pe ceilalţi (11) sub teroare cu ajutorul tribunalelor, ca nu cumva să aţâţe plebea, când vor ocupa şi ei vreo magistratură. Dar îndată ce, din cauza împrejurărilor nesigure, s-a ivit speranţa unei schimbări, vechea duşmănie s-a trezit din nou în sufletele lor.”
(Salustiu, Conjuraţia lui Catilina, V, XXXVI–XXXIX)

1 Fusese partizanul lui Sulla
2 Aflând de planurile conjuraţiei, Cicero rosteşte primul discurs împotriva lui Catilina, după care acesta fuge din Roma – lăsându-şi complicii să-i ducă mai departe proiectele, şi se îndreptă spre Etruria, la locotenentul său Manlius, care strânsese acolo o armată.
3 Aici autorul întrerupe povestirea şi trece la o caracterizare a situaţiei de la Roma arătând cauzele care fac atât de primejdioasă pentru stat conjuraţia lui Catilina. şi această prezentare, ca şi portretul lui Catilina fac parte din paginile cele mai frumoase şi reuşite ale literaturii latine.
4 Când avea loc conjuraţia.
5 Mare parte din plebea romană, interesată în iertarea datoriilor promisă de Catilina, îl sprijinea pe acesta.
6 Deoarece nu au ce să piardă, ci pot cel mult să-şi îmbunătăţească situaţia.
7 E vorba de partizanii aşa-zisului partid popular, al cărui adept era de fapt şi autorul.
8 Abolită de Sulla în 81, a fost restabilită în 70 î.Hr.
9 E vorba de conducătorii partidului popular, începând cu Marius şi terminând cu Caesar.
10 Prin legile Gabinia şi Manilia din anii 67–66 se acordaseră puteri speciale lui Pompei.
11 Adică pe tribunii poporului şi în general pe plebei.