Victor Perdevară a povestit, marţi seara, la Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, în faţa unui public numeros format mai ales din tineri şi care a venit să vadă prin ce aventuri a trecut, dar mai ales să îl asculte chiar pe el povestindu-le, că în aprilie 2013, i-a venit dintr-o dată ideea să facă înconjurul lumii pe bicicletă.
Nu ştia exact ce se va întâmpla, dar a vrut să vadă dacă îi „iese”. A plecat din Bistriţa cu 270 de lei în buzunar, iar atunci când i s-au terminat banii a muncit pentru mâncare şi cazare sau pur şi simplu a primit cu bucurie şi recunoştinţă darurile celor care au vrut să-l sprijine în călătoria lui. A rămas adesea şi fără bani, dar nu a avut o atitudine negativă, ci a aşteptat, cu răbdare, să vină câte o rezolvare de nicăieri, ceea ce s-a şi întâmplat. După ce a străbătut întreaga Peninsulă Balcanică, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Albania, Macedonia, Grecia şi Turcia, în decembrie 2013, a ajuns în Cipru. A petrecut iarna acolo, iar în 2014 a pornit spre Italia, Elveţia şi Belgia unde şi-a încheiat călătoria de 600 de zile prin Europa. A lăsat bicicleta în Belgia, s-a întors acasă cu autostopul ca să-şi publice cartea scrisă în timpul călătoriei şi, de îndată ce va reuşi lucrul acesta, şi se va încălzi vremea o va lua din nou la drum.
Victor şi-a început prezentarea spunând că există două percepţii asupra ceea ce fac oameni ca el, una specifică Europei de Est unde există tendinţa ca ei să fie catalogaţi „ţăcăniţi” sau nebuni, iar alta specifică Europei de Vest unde multă lume preferă călătoria pe bicicletă de dragul experienţei în sine, a libertăţii pe care ţi-o oferă şi a oamenilor cu care poţi intra astfel în contact.
„În Europa de Est te poţi aştepta ca omul să te facă ţăcănit, nebun, să te trimită acasă să faci copii, dar în Europa de Vest există cu totul altă mentalitate. Eram Elveţia, de exemplu, anul trecut, la începutul lui iunie şi se opreşte lângă mine o broscuţă verde şi un bărbat despre care am aflat că îl cheamă Marcus şi mă întreabă dacă am unde dormi. I-am răspuns că pot dormi în cort, dar a insistat să merg la hotel, mi-a dat adresa şi mi-a spus să merg la recepţie. Apoi nu l-am mai văzut. M-am cazat la hotel, iar a doua zi dimineaţa i-am lăsat un bileţel pe parbrizul maşinii pe care i-am scris mulţumesc în toate limbile pe care le ştiam. Îmi aduc aminte şi acum că noaptea aceea, dacă aş fi plătit la hotel, îmi consumam bugetul pe o zi. La o lună, o prietenă din Londra care aduna pentru mine bani de o tabletă mă întreabă dacă îl cunosc pe un anume Marcus fiindcă a donat 50 de euro pentru tableta mea fiindcă i s-a părut foarte simpatic ceea ce făceam eu, m-a urmărit pe Facebook şi a donat bani. Astfel de reacţii ale oamenilor am întâlnit nu doar în Elveţia, ci şi în Franţa. M-am tot gândit de ce oamenii din vest au reacţionat atât de bine”, a spus el.
Căutând răspunsuri la această întrebare, Victor şi-a amintit de anul de voluntariat făcut în Polonia la finalul facultăţii unde a întâlnit mulţi tineri de 18-19 ani din ţări germanice care, la finalizarea liceului, nu merg direct la facultate, cum se întâmplă în România, ci sunt trimişi în afara graniţelor ţării ca să ia contact cu o altă lume, cu un alt fel de a fi. „E unul din răspunsurile la întrebarea De ce există deschidere faţă de cei ca mine? Ei călătoresc foarte mult”, a spus Victor.
Al doilea motiv ar fi acela că, în special în Franţa, sunt foarte mulţi tineri care călătoresc cu bicicleta. „Este şi un site care oferă găzduire pentru cei care călătoresc cu bicicleta. În Franţa am fost găzduit de foarte multe familii care au călătorit la rândul lor cu bicicleta. O parte au călătorit pentru un an în Africa, în Japonia, în America de Sud. E aşa numitul an sabatic. Un inginer de la Renault din Paris nu are maşină, dar a fost cu bicicleta în Africa pentru un an de zile. Deci cumva pentru ei e normal cumva să călătoreşti cu bicicleta”, a adăugat el.
Al treilea răspuns la întrebarea este acela că genul acesta de călătorie înseamnă multă libertate, că fiecare zi îţi aduce noi provocări. Se întâmplă ca uneori să găseşti cazări spontane, alteori nu. „În Turcia am dormit într-o bază militară, de exemplu. Şansa unei astfel de călătorii este că poţi întâlni foarte mulţi oameni faini”, a spus Victor.
Având un buget de trei euro pe zi, Victor nu şi-a permis prea des să-şi cumpere mâncare din magazine sau restaurante. În Cipru, de exemplu, a stat o iarnă întreagă într-o comunitate de hipioţi care se hrănea de la tomberaonele marilor magazine, cum ar fi Lidl. În Turcia mai ales, a primit mâncare de la familii care au fost impresionate de călătoria lui.
La Roma, nu a găsit cazare şi a trebuit să doarmă pe peluza din faţa aeroportului, într-o altă noapte pe peluza dintre crematoriu şi ginecologie şi a treia noapte a într-un spital dezafectat pe jumătate: „Cam aceasta a fost una dintre cele mai nebuneşti experienţe să dorm într-un spital dezafectat. Sub mine era o secţie funcţională. Am făcut duş. M-am odihnit, a fost super tare”. Tot în Italia a găsit cazare la o familie ale cărei vase le-a spălat în semn de recunoştinţă pentru găzduirea oferită, iar respectivii au fosta tât de impresionaţi încât l-au invitat să mai rămână încă o noapte.
Pe tot parcursul călătoriei, Victor a ţinut un jurnal pe care vrea acum să îl transforme într-o carte. A adunat, de asemenea, amintiri frumoase de la oameni care i-au spus pe unde să o ia, din locurile unde s-a cazat sau a mâncat.
„În Belgia am luat decizia spontană să mă întorc acasă să scriu cartea. Am lăsat acolo bicicleta, am venit cu autostopul. Cartea e aproape scrisă, aştept o reacţie de la edituri. Nu m-am gândit încă la cum se va numi cartea. M-am gândit să-i spun Rezistenţa prin subzinstenţă, după aceea am trecut la Vânt lin cu mârţoaga prin lume, M-am dus şi eu, Detaşarea unui nomad, Detaşare. Cred că va avea un titlu foarte fain. E povestea mea aşa cum am trăit-o, la modul cel mai subiectiv, poveştile oamenilor care m-au găzduit, cazări spontane, cum am dormit în mănăstiri, viaţa mea de pe stradă. După ce public cartea şi se face şi vreme de hoinărit, mă întorc în Belgia, apoi plec să-mi văd nişte prieteni în Franţa, apoi la Londra, în Scoţia, Irlanda şi apoi iar mă întorc în sud fiindcă e nevoie iarna să pedalez prin ţările calde şi atunci o să iau un vapor spre Gibraltar, Maroc”, a spus Victor.
Temerarul e decis aşadar să continue acest stil de viaţă despre care vom afla mai multe citindu-i cartea în momentul în care aceasta va apărea, de asemenea urmărindu-l pe site şi Facebook.
Cristiana Sabău
BRAVO VICTORE ! …te astept la Ecologisti.