Mă opresc în fața unei mese dintr-un colț al pieței. Acolo stă o femeie de 70 de ani, îmbrăcată cu pieptar îmblănit. Are în față verdețuri, hribi uscați, slănină, nuci, de toate. Intru în vorbă cu dânsa. O cheamă Rodovica Pop.
Nu vă e frig, tanti Rodovica?
Ni-i frig, dar facem cum putem, ne trebuie bani, de-asta venim aici. Vând și hribi. I-am cules de la Peștera Tăușoarelor. Și slănină am, și ouă, și plante de leac, și pătrunjel. Vând ce am. Noi nu putem face nimic cu frigul ăsta. Numai Dumnezeu poate. Noi am semănat, am plantat, dar nu putem schimba vremea. Ca țărani, cu asta ne ocupăm. Dacă nu muncim, nu avem.
Vă ajung banii pe care-i câștigați din munca dumneavoastră?
Cât să putem trăi, atât câștigăm. Nu putem să ne plângem că Dumnezeu ne cunoaște. Nu suntem nici flămânzi, nici goi, dar nici ca să pui un ban deoparte nu-l poți pune că nu ai de unde.
Aveți 70 de ani. La vârsta asta lucrați pământul?
Vai de mine, numai eu lucrez, că nu am copii acasă. Am semănat porumb, cartofi, zarzavaturi, lalele, flori, toate celea. Eu cât trăiesc, eu lucrez. Uite, am slănină, porci în coteț. Ne necăjim cu toate ca să putem trăi.
Dumneavoastră, într-o lună, cât reușiți să vindeți? Cu câți bani rămâneți?
Nu am ce să vă spun, cu cât să trăim, cam cu truda rămânem, dar nu suntem flămânzi și nici goi. Dacă nu muncim, nici atât nu avem. Eu sunt o țărancă, o femeie bătrână, nu mă ocup așa cu atâta grădină și nici cu sfârnăria. Eu vând munca mea. Eu ce am al meu vând. Eu nu cumpăr dintr-o parte să vând în altă parte. Azi îs la piață. Poate peste o săptămână mai vin și așa. Îs văduvă de 20 de ani, dar nu mă plâng, nu-s necăjită. Slăvit să fie Dumnezeu că avem mai mult decât ne trebuie.
Dacă treceți prin Piața Decebal și o vedeți, merită măcar să o salutați și să vă gândiți dacă nu cumva și voi aveți mai mult decât vă trebuie.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu