22 de ani de la Revoluţie. INTERVIU cu George Avram

Domnule Avram, aţi ieşit în stradă acum 22 de ani. Ce vă mai amintiţi?

Îmi aduc aminte totul de parcă ar fi fost ieri. În 22 decembrie 1989, tot traseul pe care l-am făcut atunci, alături de coloanele de manifestanţi, de la Mecanica din zona industrială, prin tot centrul, până la sediul fostului Comitet Judeţean de partid, l-am făcut în cămaşă, era o vreme caldă. Nu mi-a fost rece deloc, probabil a fost vorba şi de căldura interioară, entuziasmul, energia de atunci. Şi n-am răcit nici un pic.

Cu cine eraţi atunci?

Cu Nelu Benţa, cu Moni Adalbert, cu Gigi Mihuş, Vasile Mureşan, Sandu Boerean, cu alţi colegi de fabrică. Toţi erau efectiv în primul rând, lângă mine.

Unii se întreabă: din moment ce la Bistriţa nu s-a tras, de ce se consideră că oamenii aceştia au făcut Revoluţie?

Cred că toţi cei care au avut curajul să iasă în stradă înainte de fuga lui Ceauşescu şi care au declarat, aşa cum s-a întâmplat la noi, Bistriţa – oraş liber, şi-au asumat o responsabilitate şi au un merit. Nu era uşor să faci asta ştiind cine conduce ţara, partidul şi grupul dictatorial de la vremea respectivă. Noi am făcut acest lucru la Bistriţa, o chestiune cu care mă mândresc. Că am avut acel curaj nebun sau nu, eu consider că am făcut ceea ce a trebuit în 22 decembrie 1989.

Credeţi că s-au dat şi cu uşurinţă unele certificate de revoluţionar, unor oameni care n-au fost în primele rânduri?

Dacă vă referiţi la Bistriţa, aş putea să spun că nu. Aici sunt 30 de revoluţionari, îi cunosc pe toţi, i-am văzut pe toţi, mi-am pus semnătura pentru toţi. Consider că toţi merită acest lucru. Şi nu numai ei. În Piaţa Revoluţiei noastre au fost mii de oameni, sunt foarte mulţi care au condus grupuri şi ar fi întrunit condiţiile de a obţine certificatul de revoluţionar. În ţară, unde asociaţiile de revoluţionari numără mii de mebri, cred că s-ar fi putut strecura anumite greşeli la acordarea acestor certificate şi la probele care s-au adus în acest sens. Dosarele de la Bistriţa au fost verificate, inclusiv interogaţi toţi membrii Asociaţiei 22 Decembrie de către un procuror militar care şi-a dat şi el verdictul.

Cum se văd lucrurile la peste două decenii de la Revoluţie? Vi se pare că a meritat efortul?

Efortul a fost unul mare. Sunt şi plusuri, sunt şi minusuri. Oricum, nu regret nici un pic ce am făcut atunci. Nu m-am gândit vreun moment acum 22 de ani că voi trăi clipele pe care le trăiesc astăzi. Nu mă plâng din punct de vedere personal, mă plâng din punctul de vedere al celor pe care îi văd zilnic, care vin în audienţă la primărie cu tot felul de probleme. Şi chiar te apucă plânsul că nu poţi să-i ajuţi pe cei care au probleme sociale, copii mulţi, probleme de handicap, de locuinţă.

E mai rău ca înainte de 1989?

Mulţi zic că da. Personal n-aş spune că e aşa. Am avut impresia la un moment dat că ţara merge pe un făgaş normal şi se îndreaptă spre o adevărată democraţie. Din păcate, anii trecând, mi-a dispărut ideea respectivă, vedeţi şi dumneavoastră ce se întâmplă în România. O lungă perioadă după Revoluţie n-am intrat în politică, am stat deoparte, lucru condamnat un pic de prietenii mei din zilele acelea: bine că aţi luat puterea şi aţi dat-o altora, să facă ce cu ea? Atunci m-am implicat şi în politică.

Apropo de politică. Simţiţi că din actuala postură aţi reuşit să împliniţi anumite nevoi, anumite aşteptări ale oamenilor?

Din postura în care sunt acum am reuşit să demarăm programul de locuinţe sociale, unul important pentru Bistriţa, având în vedere că în 20 de ani nu s-a construit nicio locuinţă socială. Un bloc a fost dat în folosinţă, alte patru sunt în faza în care mai avem de dat cheile oamenilor. Eu am ieşit în stradă în 1989 pentru toate categoriile sociale, nu pentru una anume. Am ieşit pentru că nemulţumirile erau mari, erau cozi interminabile, se dădeau alimente pe cartelă, nu găseai carne, zahăr şi aşa mai departe. Ce să mai vorbesc de maşinile care circulau o duminică fără soţ şi una fără soţ, de cota de benzină de 20 de litri. Ca să nu mai zic de ieşirile externe, de programul TV, de lipsa apei calde.

Vi s-a întâmplat ca unii oameni să vă spună că nu a meritat, că acum sunt de toate, dar nu sunt bani pentru a le cumpăra?

Sunt persoane care spun şi asta. Chiar e şi o vorbă, ”înainte era mai bine”. Personal nu mi-a reproşat nimeni acest lucru, defecţiunea nu e la mine, ci la oamenii politici care s-au perindat după 1989 la conducerea ţării. Indiferent de culoare politică, pentru că nu vreau să amestec lucrurile, toţi au greşit în felul lor.

În ţară, revoluţionarii au protestat fiindcă Guvernul taie de la anul indemnizaţiile. La Bistriţa sunt oameni nemulţumiţi?

Vă referiţi la legea 341, prin care era prevăzută şi o indemnizaţie reparatorie pentru persoanele care nu realizează venituri. Nu m-am încadrat niciodată în această categorie. Consider că este o lege bună. Dacă au apărut unele erori şi sunt prea mulţi revoluţionari, dacă s-au eliberat certificate celor care nu meritau, să facă curat între ei, n-am nicio problemă. Jumătate dintre revoluţionarii de la Bistriţa au beneficiat de această indemnizaţie reparatorie, unii au probleme de sănătate, alţii sunt la o vârstă când nu-şi mai găsesc un loc de muncă. Pentru ei, această indemnizaţie a fost binevenită. Am înţeles că cei de la guvernare au scos un act normativ prin care se suspendă plăţile către această categorie de persoane începând cu 1 ianuarie 2012. Bineînţeles că există nemulţumiri, în baza acestor bani oamenii s-au angajat la împrumuturi sau luat diverse obiecte în rate, spre exemplu. La Bistriţa sunt până în 15 oameni care beneficiau de această indemnizaţie, la nivel de ţară sunt foarte mulţi şi a apărut o mare problemă. Am avut diverse întâlniri cu asociaţii de revoluţionari, oameni pe care îi cunosc de atunci. I-am văzut cu feţele căzute, supăraţi, obosiţi.

Dar a fost o perioadă în care s-au dat totuşi sume destul de mari, retroactiv.

Legea a fost cu aplicabilitate în 2004. Au tot amânat aplicarea legii, s-au trezit că trebuie să dea bani din urmă şi s-a ajuns la valorile respective. Eu, cel puţin, n-am avut de primit, dar probabil sunt destui care au primit sume importante de bani.

Parcă de la un an la altul tot mai puţină lume îşi aduce aminte de eroii Revoluţiei.

În primii ani de după Revoluţie, eu am avut aproape un jurământ, ca să zic aşa, cu Nelu Benţa, când am mers la mormântul euroului martir Ioan Sabău, la Brăteni. Am făcut un jurământ că atâta timp cât vom fi în viaţă, ne vom duce în fiecare an. N-am lipsit niciodată. Am ajutat-o pe mama sa fiindcă nu benficia de acea indemnizaţie reparatorie. Am pus mână de la mână şi i-am trimis câte un pachet de Crăciun, câte o maşină de lemne, ce am putut şi noi să facem. Sunt mulţumit că în ultimii ani am reuşit să înrădăcinez obieciul ca la aceste manifestări să fie prezente fanfara militară, garda militară, insituţiile publice şi ale statului, care vin şi depun coroane de flori în memoria celor care şi-au jertifit viaţa pentru victoria Revoluţiei.

În afară de Ioan Sabău şi Cristian Bucur, mai avem un martir, despre care se vorbeşte mai puţin, Leontina Bânciu din comuna Târlişua.

Da, a murit la Timişoara. Aparţinătorii n-au luat legătura cu noi, fac parte dintr-o asociaţie de revoluţionari de la Timişoara. Urmaşii eroilor Ioan Sabău şi Cristian Bucur, aparţinătorii, sunt membri ai Asociaţiei 22 Decembrie 1989 Bistriţa.

Ce mesaj aveţi pentru oamenii care au crezut în idealurile Revoluţiei din decembrie 1989?

Românii au fost răbdători dintotdeauna, câteodată prea răbdători. Cu sinceritate vreau să le spun celor care citesc acest interviu că nu-mi doresc să se mai întâmple niciodată în România ce s-a întâmplat atunci. Au multe vieţi nevinovate curmate. A fost ceva care m-a înrăit foarte tare atunci. Dacă nu le-am văzut pe viu, le-am văzut la televizor. Vine un an electoral. Le transmit să fie cu mintea lucidă, iar Dumnezeu să le dea înţelepciunea să facă alegerea pe care o consideră cea mai bună. Nu mi-am pierdut speranţa, îmi doresc ca România să meargă pe un drum cu adevărat european. Marile realizări ale României după Revoluţie: membră NATO, membră UE. Sunt nişte paşi uriaşi, care ne vor duce până la urmă acolo unde ne este locul.

Interviu realizat de Cristiana Sabău