Boala sănătăţii noastre se ia din spitale

Bunul simţ ne spune că principiul contributivităţii înseamnă că tu contribui la ceva (cu un anumit procent din salariu în fiecare lună) pentru ca la bătrâneţe, când ţara nu mai are nevoie de tine, să primeşti înapoi banii pe care i-ai adunat în puşculiţă sub formă de pensie.

În România, ţara încă plină de securişti, activişti şi comunişti, unii încasează mai mult decât au adunat chiar şi de zece ori, în timp ce din puşculiţa văduvelor se ia şi ultimul leu. Nimeni nu pare să aibă probleme de conştiinţă. Îmbuibaţii protestează, săracii tac mâlc de teamă că li se va lua şi puţinul ce le-a mai rămas.

Cum toţi ne gândim că vom muri înainte să apucăm pensia (ceea ce nu se întâmplă de cele mai multe ori) parcă ne deranjează mai mult trâmbiţatul principiu al solidarităţii pe baza căruia NU funcţionează sistemul sanitar. Şi asta pentru că se întâmplă ca un om sănătos decenii la rând, care a plătit conştiincios asigurările de sănătate, să aibă nevoie la un moment dat, în viaţă, de îngrijiri medicale din partea statului la bugetul căruia a contribuit lună de lună.

De bună credinţă, un astfel de cetăţean se adresează medicului de familie căruia tocmai i s-au terminat fondurile şi nu poate elibera reţete pentru medicamente compensate şi gratuite. Aşa că e obligat să le cumpere cu întrebarea firească „eu pentru ce am plătit asigurările de sănătate?”. Nimeni nu are un răspuns convingător. De cele mai multe ori, dacă se găseşte cineva amabil, îţi explică faptul că bolnavii de cancer, de exemplu, consumă mai mult decât ar putea plăti vreodată, că transplanturile costă enorm şi pe multe le suportă statul, că sunt copii cu boli incurabile. Atunci te opreşti din protestat şi înţelegi ce înseamnă solidaritate. Îţi cumperi medicamentele şi-i mulţumeşti lui Dumnezeu că nu faci parte din categoria celor cu care, vrei, nu vrei, eşti solidar.

Dacă boala e ceva mai gravă şi necesită spitalizare, urmează cu adevărat coşmarul şi acesta nu este deloc opţional. Nu poţi scoate bani din buzunar, deşi ai vrea, să ţi se ofere alte condiţii. Acelea sunt şi trebuie să le accepţi fiindcă nu prea există opţiuni atât timp cât medicii de renume lucrează în clinci universitare de stat.

Astfel de clinici sunt veşnic asaltate de pacienţi de ai impresia că nu mai e nimeni sănătos pe pământ. Pacienţii aşteaptă cu lunile să se elibereze un pat în cazul în care nu suferă vreun accident grav. Şi unii, şi alţii constată că nu ai ce căuta într-un spital (decât dacă vrei să mori altundeva decât acasă) dacă nu ai pe cineva care să facă ture în jurul lui cu telefonul într-o mână şi cu o adevărată listă de cumpărături în cealaltată. Şi nu este vorba de medicamente, să ne înţelegem.

În cazul în care aştepţi internarea, îţi poţi face singur bagajul, dar dacă te-a luat SMURD-ul de pe stradă şi te-a dus într-o clinică universitară evident că nu ai la tine lingură, furculiţă, pahar şi hârtie igienică. Nu sunt lucruri cu care, în mod normal, oamenii să circule pe stradă. La internare, constaţi că nu primeşti aşa ceva şi, dacă nu ai pe nimeni prin preajmă gata să ţi le cumpere, eşti obligat să mânânci cu mâna şi să bei apă de la robinetul din baie cu pumnii. La chiuvetă nu vei găsi nici o urmă de săpun, dacă nu ai papuci de casă, vei umbla desculţ fiindcă încălţămintea de stradă e plină de microbi şi, dacă nu ai pijamale, vei dormi cu hainele cu care ai venit, la fel de pline de microbi probabil, dar singurele pe care le ai. Evident că, în asemenea condiţii, prima întrebare care-ţi vine în cap este pentru ce plăteşti asigurarea medicală? Răspunsul e adesea năucitor. O plăteşti pentru asistenţa medicală, nu pentru confort şi condiţii hoteliere. Numai că nici de aceasta nu ai parte cu adevărat dacă nu ai un portofel plin cu bani fiindcă trebuie să-ţi cumperi de la faşă, la leucoplast, aţă chirurgicală, pungă de urină şi diverse alte nimicuri, unele mai scumpe, altele mai ieftine, dar care lipsesc cu desăvârşire din spitalele de renume. Dacă la intrare ţi s-ar face o listă cu necesarul ar fi ceva. Ai spune: revin peste două ore după ce îmi procur toate acestea, numai faceţi-mă bine. Dar nu! Afli lucrurile de la diverse persoane într-un timp destul de lung, aşa încât dacă nu ai pe nimeni la uşa spitalului să plece de îndată la cumpărături, e posibil să te fi internat degeaba, să te trezeşti într-o sală de operaţie în care medicii nu au cu ce să-ţi închidă rănile deschise, deşi eşti asigurat şi ai plătit contribuţiile lună de lună.

Şi atunci te întrebi: dacă tragi linie sub plicuri şi cumpărături, nu cumva afli că internarea într-o clinică privată în care plăteşti pentru toate serviciile şi primeşti factură şi chitanţă e mai rentabilă? Ca bonus ai toate şansele să fii tratat ca un om, găseşti săpun la chiuvetă şi hârtie igienică la grupul sanitar, un semn de civilizaţie, de negăsit în sistemul pe care tu l-ai alimentat cu bani o viaţă întreagă.

Cristiana Sabău