Ce îmi doresc pentru noul meu prieten

Mie însă partea de cartier în care sunt blocuri mi se pare cea mai vie chit că în zona celor sociale, dacă plouă, totul se transformă în mocirlă. Restul străzilor, publice, private, cu sens unic, interzis, cum mai sunt ele, îmi dau un sentiment de pustiu. Zici că circuli noaptea prin cimitir dacă te rătăceşti pe vreuna dintre ele. Chiar mă întreb de ce şi-au mai construit oamenii case din moment ce nu îi vezi prin curte aproape niciodată. E adevărat că şi-au ridicat cu toţii nişte ziduri imense cu care şi-au împrejmuit bucata de pământ aproape în toate cazurile betonată, ceea ce mi se pare şi mai bizar. Dacă tot ai curte, de ce să nu nu te bucuri de pământ şi de iarbă? Oricât m-am chinuit să înţeleg mentalitatea oamenilor care au case impozante prin oraş nu am reuşit. Cred că jucăm în filme diferite, deci nu voi scrie despre ei.

Prefer să scriu despre aşa-zisa zonă rău famată pe lângă care trec zilnic fie dimineaţa, fie seara, depinde când am timp şi chef să alerg. Mă impresionează tot timpul un apartament cochet de pe colţ, o doamnă care are o grijă aproape maternă de flori şi turma de copii care îşi găseşte câte un loc de joacă ba pe breteaua care leagă Tărpiului de Subcetate, ba pe păşunea de lângă blocurile sociale. De o vreme, observându-mă că alerg, câţiva ţigănuşi se ţin după mine ca o escortă. În prima seară, i-am ignorat şi au abandonat goana după câţiva paşi. În a doua seară, au pornit vertiginos în urma mea trei. Doi s-au întors, dar unul mai perseverent s-a ţinut după mine. Când am ajuns în capătul străzii l-am văzut că se aşază în faţa mea şi mă întreabă brusc: „De ce alergi?”. „Pur şi simplu”, i-am răspuns. „Îţi place să alergi?”, a insistat el. La răspunsul meu afirmativ, mi-a spus că îl cheamă Bebe şi mi-a promis că va ţine şi el pasul. Nu i-a ieşit, aşa că mi-a putut recupera de pe jos un pachet cu batiste de hârtie pe care îl scăpasem şi pe care mi l-a întins politicos. I-am mulţumit pentru gest şi companie şi s-a întors mândru la prietenii lui.

Trebuie să recunosc: Bebe m-a impresionat. Nu ştiu câţi copii de vârsta lui ar avea curajul să poarte aşa un dialog natural cu un adult, sărind chiar şi peste protocolarul salut. Mi-a plăcut foarte mult tupeul lui nativ, dezinvoltura. Mi se pare ceva ce copiii hiper educaţi au pierdut. Ei devin cumva inhibaţi în faţa adulţilor fiindcă li se spune mereu că nu e frumos să vorbeşti decât dacă eşti întrebat, să nu cumva să-i spui pe nume unui adult, tâmpenii care îi îndepărtează pe oameni şi ridică ziduri între ei. Bebe nu are problema asta. Cred că în vocabularul lui nu există cuvântul „dumneavoastră”, iar mica lui fiinţă nu cunoaşte nici reguli pe care trebuie să le respecte. Pe scurt, e un mic bobocel care ar trebui ajutat să înflorească şi nu ofilit înainte să-şi deschidă petalele.

Uitându-mă în ochii lui în care strălucea un soi de luminiţă – din care am dedus că am devenit prieteni şi că îmi va ţine companie şi data viitoare când mai decid să alerg – m-am gândit că e 100% vina noastră a adulţilor că nu facem mai mult pentru aceşti copii care nu au nevoie decât de puţină prietenie şi un soi de îndrumare. Ar vrea să înveţe de la noi lucruri şi ar vrea să ne arate că au talente native, că ştiu să cânte şi danseze fiindcă au ritmul în ADN. Au multe de oferit şi sunt dispuşi şi să primească dacă nu devenim obsedaţi să îi alungăm şi să le spunem să ne lase în pace de fiecare dată când se apropie vreunul de noi.

Mereu i-am rugat pe toţi cei din administraţie să înfiinţeze un centru în cartierul Subcetate în care voluntarii să facă programe pentru aceşti copii, în special pentru cei din blocurile sociale, şi nu înţeleg de ce e o mare investiţie aşa de greu de realizat. În fond nu zice nimeni să se facă nu ştiu ce clădire sofisticată, cu lei la poartă şi stradă privată. Se pot ansambla nişte panouri şi se pot crea două-trei încăperi în care să aibă loc ateliere în care să se poată ţine mici lecţii pe grupuri. Recunosc faptul că am şi un motiv egoist. Mi-ar plăcea să redevin pentru ei profesoară, să scriem şi să citim împreună. Am sentimentul că Bebe nu ar lipsi de la orele mele, nici el şi nici prietenii lui. Mai ştiu câţiva vecini care ar fi dispuşi să facă sport cu ei sau să-şi petreacă timpul învăţându-i altceva. Nu ne-ar lua niciunuia mai mult de o oră pe săptămână. Nu ar fi cine ştie ce efort. Condiţii să existe şi am putea face minuni.

Dacă aş fi primar sau consilier local, vă spun sincer că aş începe prin a crea oportunităţi pentru ca oamenii să poată forma o comunitate, să se conecteze unii cu alţii, să facă lucruri împreună, ceea ce nu s-a întâmplat până acum.

Consiliul Local actual îşi va încheia mandatul peste circa un an şi sincer nu văd în ce fel a schimbat în bine comunitatea noastră din 2012 încoace, ce amprentă şi-a pus în aşa fel încât să ne aducem aminte de el şi să spunem că a meritat să îl alegem.

Cristiana Sabău