De la Hello Kitty, la broscuțele îndrăgostite. Unde e lumea minunată în care veți găsi numai jucării

Se apropie, încet, luna cadourilor, în care Moș Nicolae și apoi Moș Crăciun vor pune în ghete și sub brad daruri pentru copiii cuminți. În multe dintre ele vor fi și jucăriile visate de copii. Unele sunt mai frumoase ca altele, dar puține dintre ele au suflet. Dacă le căutați pe acelea, să știți că sunt foarte aproape de noi, la un pas, dincolo de poartă, poarta Muzeului Județean.

Chiar la intrare am găsit-o pe doamna Rodica Moldovan, omul care pare că zâmbește cu toată ființa lui. E un suflet de copil într-un corp care refuză să îmbătrânească, deși numără 62 de ani. Și cum altfel când din mâinile ei ies atât de multe jucării, una mai frumoasă ca cealaltă?

”Aveam 7 ani când am luat acul în mână prima dată și am început să fac niște danteluțe, cum puteam eu. Am învățat de la mama mea care era pasionată, asta a făcut toată viața până la 90 de ani când a murit. A rămas o bucată de dantelă începută de ea pe care eu o păstrez și acum. Am croșetat și am tricotat, făceam tot felul de costumașe, le făceam și colegelor, căutam să fie materiale deosebite. Era mohairul la vremea aceea, erau fel de fel de fire înainte de 89. În urmă cu circa 12 ani, întâmplător am văzut o jucărie care era banală de-a dreptul, făcută dintr-un fir gros și era un Hello Kitty. Nu știam absolut nimic despre Hello Kitty. Neavând copii, nu mă uit la desene. Mi-a plăcut cum arăta, dar am zis că eu cred că o pot face mai frumoasă. Și am făcut-o dintr-un fir subțire și mi-a reușit. Am mai făcut una cu alte culori fiindcă nu repet ceea ce am făcut. Fiecare jucărie pe care o fac este unică”, ne-a spus Rodica Moldovan.

Încântată de ce a ieșit, Rodica Moldovan a continuat.

”Am început să fac alte jucărioare până când am ajuns să fac cu foarte multe detalii. Mă mai uitam o vreme pe Pinterest. De o vreme nu mă mai uit fiindcă am imaginație foarte bogată. Jucăriile le fac din materiale de foarte bună calitate, le umplu cu vatelină și fac multe animăluțe, păpușele, am mai făcut și la comandă. Am făcut o bufniță foarte ciudată. A venit copilul și mi-a arătat dintr-un desen animat, Casa Bufnițelor parcă se numește. Am făcut un cap de bufniță având corpul de cățel. Am zis: Doamne, ce-i asta? Dar copilul a fost super încântat și în final mi-a plăcut și mie cum a ieșit, deși, lucrând, mi se părea că fac un fel de monstru, așa aveam impresia, dar mi-a ieșit o bufniță haioasă cu o ureche ruptă și cu un corp de cățel. Eu la toate lucrez cu plăcere. Când plec seara, de la serviciu, sunt bucuroasă dacă am mâncare făcută ca să nu mai pierd vremea și să mă apuc de lucru la jucării”, a mărturisit Rodica Moldovan, care lucrează ca supraveghetor al Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud. Însoțește grupurile prin săli, iar când nu sunt vizitatori stă mai mult în încăperea de la poartă, înconjurată de jucării expuse pe rafturi. Sunt de diferite forme și mărimi, iar acum că se apropie sărbătorile, i-a venit ideea să facă niște îngerași.

”Niște fetițe sunt, dar îngerași, așa le-am văzut eu. Au mâinile împreunate, ochii închiși. Am mai făcut și un ren haois, îmbrăcat în salopetă. Urmează să fac un Moș Crăciun, să-l pun lângă ren, o sanie, tot așa, croșetată. Nu pun lemn, nu pun nimic, mai ales dacă fac jucărioare pentru copii mici până la 2 ani, nu pun mărgeluțe, nimic ce ar putea fi periculos pentru ei. Dacă pun, atât de bine le cos încât nu-i capabil un copil să mi le scoată”, a mai spus ea.

”Am mai făcut și mulți clovni. Toți diferiți, alte culori, alte mărimi. Și maimuțele le fac și băieței, cu salopete, dar și fetițe, cu rochițe. Am broscuțele îndrăgostite care se țin de braț și stau pe un nufăr. Lucrez cam trei seri la o jucărie. Depinde cât e de complexă”, a adăugat ea.

Jucăriile ajung, de regulă, la vizitatorii muzeului sau la prieteni, unii chiar și virtuali. O jucărie mică o vinde cu 20 de lei, iar una mare cu 60 de lei.

”Pentru mine e o pasiune. Au venit copii cu părinți care nu aveau suficienți bani, dar când am văzut văzut că-și doresc atât de mult jucăriile, am fugit după ei să le dau. Mă bucur să-i văd fericiți pe copii. În urmă cu 3-4 ani am făcut greierele și furnica. Greierele era foarte mândru, cânta la vioară, furnica era aplecată, căra vreo doi saci. Foarte bine mi-a ieșit. Aș vrea să refac jucăria pe care a cumpărat-o un domn de la Iași, un profesor universitar care a zis că o ia să i-o dea ginerelui. A zis: Știu eu de ce! Semăna probabil cu greierele. Mi-ar place să le refac”, a spus ea.

În afară de jucăriile pe care le face din proprie inițiativă, doamna Rodica lucrează și la comandă, inspirată de fotografii. ”I-am făcut domnului Chintăuan (Ioan Chintăuan – n.r.) o jucărie sub formă de cățel fiindcă îi era dor de câinele dânsului care este în Franța. Când i-a dus jucăria cățelului, am înțeles că a lătrat. Înseamnă că s-a recunoscut. Nu-mi place să fac lucrurile în grabă. Chiar dacă am trecut de jumătatea unei jucării, dacă nu îmi place stric fără să am regrete și refac”.