Despre bloguri, presă online, comentatori şi comentaţi

Ideea de a nu mai scrie pe blog mi-a venit într-o zi în care am decis să închid o uşă prin care intra parcă prea mult curent în viaţa mea şi mă scurtcircuita. Cu toate că am spus de mai multe ori că blogul e un fel de casă a mea virtuală din care nu e frumos să iei tot ce-ţi pofteşte inima fără să întrebi dacă poţi face acest lucru, unii n-au înţeles sau s-au prefăcut că nu înţeleg, iar acest lucru mi-a creat multă amărăciune şi nervi. Şi atunci am stat şi m-am gândit la ce aş putea face. Să închizi gura lumii? Nu poţi! Să ţipi în faţa unei hoarde? Nu te aude nimeni! Să încerci să explici ceva unora care nu pot înţelege? Pierdere de vreme. Ca urmare, am pus lacătul pe blog şi am terminat cu amărăciunea. Discreţia are beneficiile ei. De ce să deschid eu ziarele şi să-mi văd fotografia şi textele în toate şi apoi să mă întristez zile la rând citind comentarii răutăcioase?  Dintre toţi comentatorii cui credeţi că-i pasă cu adevărat de mine? Cel mult familiei şi câtorva prieteni adevăraţi care pun mâna pe telefon şi mă întreabă ce fac indiferent dacă scriu sau nu pe blog. De ce să le dau prilej de bârfă altora? De ce să le dau satisfacţie unora care abia aşteaptă să mă vadă ieşindu-mi din minţi? Degeaba, fireşte.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu presa ultimilor ani, de ce a devenit o mocirlă plină de bârfe şi de răutăţi, lipsită total de credibilitate şi într-o proporţie mult prea mare penibilă. Varianta online a creat mult rău. Graţie internetului, oricine poate spune orice fără să aducă niciun argument. Cel care scrie e primul care dă cu parul şi incită la răscoală. Cu bârfe ieftine, se aprind cărbuni în capul unor oameni total nevinovaţi şi care nu ar trebui să intre în gura lumii gratuit atât timp cât nu sunt plătiţi cu bani publici, cât nu fac lucruri care să ne afecteze pe toţi. În penibilismul ei, presa îi lasă în pace pe politicieni şi pe cei care fac cu adevărat rău acestei ţări, dar ia la rând oameni care, indiferent ce ar face, nu pot influenţa mersul acestei lumi nici în bine, nici în rău. Îşi trăiesc şi ei viaţa cum şi-au aşternut, iubesc, muncesc, râd sau plâng. Şi totuşi, mulţi se trezesc pe prima pagină a unei publicaţii doar pentru că un anume personaj care îi poartă sâmbetele vrea o păruială în public pentru simplul fapt că îşi doreşte să-şi arate muşchii de „jurnalist”.

Dacă meserii precum cea de medic sau pilot nu le poţi practica fără şcoală multă şi atestate, în schimb, oricine nu are ce face şi nicio calificare în domeniu poate deveni ziarist. Nu există nicio oprelişte. Nu contează că nu ştii ce e o ştire, că nu ai habar de ortografia limbii pe care o vorbeşti, că îţi e total străină ideea de transmitere a unui mesaj. Nu contează că habar nu ai cu ce se mănâncă meseria asta. Contează dacă ai tupeu şi te pricepi la scuipat şi apoi, fireşte, la comentat. Fiindcă adevărata miză a presei online nu e conţinutul, ci comentatul. Cu cât un text e mai comentat, cu atât se consideră că e de succes. Nu contează ce scriu comentatorii, pe cine înjură, ce minciuni debitează, contează câţi sunt şi cât de accesat e textul de alţii dornici să nu rateze niciun comentariu ca şi cum acela ar fi adevărul revelat.

Cine a spus că lumea actuală e un râu murdar, plin de hoituri, care curge cu viteză la vale a avut mare dreptate. E foarte greu să i te împotriveşti dacă nu ai repere morale solide, oameni de caracter care să-ţi atragă atenţia că greşeşti, dacă tu însuţi nu înţelegi că viaţa aceasta e mai mult decât trecătoare şi că, dacă nu eşti atent, s-ar putea să ai parte de iadul pe care singur l-ai creat. Împotriva curentului luptă foarte puţini, dar victoriile lor sunt mult mai importante. Nu se contabilizează în accesări, comentarii sau bani, ci în sentimentul că ai făcut ceea ce trebuie.

 Cristiana Sabău