Despre manifestanţi. Un text care unora nu o să le placă

Din aceste interviuri, am aflat că unii dintre cei care au continuat să protesteze nu au locuri de muncă, sunt în concedii medicale sau pensionari şi că aşteaptă cu nerăbdare ora 17.00 ca să plece din casă, ca şi cum ar merge la serviciu. Spre deosebire de aceştia din urmă, eu îmi încep ziua de lucru la şapte dimineaţa şi uneori o închei după miezul nopţii. Cu toate acestea, timp de mai bine de o lună, am lăsat totul baltă la 17.00 fix ca să scriu despre ei şi să-i fotografiez. După luna cu pricina, nu s-a mai întâmplat nimic nou. Oamenii au tot venit, au tot manifestat. E dreptul lor, dar, pentru cititori (dovadă vizualizările) şi, implicit pentru mine, elementul de noutate a dispărut. Pe toţi manifestanţii i-am cunoscut, am aflat ce-i aduce în piaţă. Gata! Ce ar mai putea fi de spus în plus faţă de ce am aflat deja? Nimic!

În data de 8 Martie, am trecut, din nou, prin zonă având o întâlnire cu cineva care se afla acolo. Când m-au văzut unul dintre manifestanţi, m-a luat la rost cât l-a ţinut gura: „Cu cât v-a plătit Oltean ca să nu mai veniţi?”. Întrebarea m-a cam luat prin surprindere, vă spun drept, fiindcă sunt obişnuită să aflu de la putere că mă plăteşte opoziţia şi de la opoziţie că mă plăteşte puterea. Dacă ar fi să mă iau după zvonaci, ar trebui să am conturile atât de pline, să stau într-un scaun directoral, să pun o ceată de reporteri să alerge pentru mine şi să mă prefac ocupată, încât nu văd sensul pentru care aş umbla de nebună cât e ziua de lungă pe la toate evenimentele inspide despre care, vreau, nu vreau, mă interesează, nu mă interesează personal, trebuie să scriu. Dar atunci când acuzaţiile vin din partea unor oameni care au văzut că am fost de partea lor, că i-am băgat în seamă mai mult decât au făcut-o alţii, că i-am scos pe fiecare în parte din mulţime şi le-am dat ocazia să vorbească şi să-şi facă auzit glasul, mă încearcă un profund sentiment de revoltă. Nu sunt singurul jurnalist aprostrofat de manifestanţi. De câte ori i-am auzit vociferând, am încercat să le explic de ce nu e de vină un jurnalist care lucrează într-un trust că nu „intră” ştirea de la Bistriţa, de ce nu e vinovat un reporter de televiziune că un anume realizator a spus una şi nu alta. Păreau să înţeleagă. Azi îmi dau seama că doar păreau.

După întâmplarea de joi în care un manifestant s-a enervat pe mine fiindcă am refuzat să iau o bomboană pe care mi-a oferit-o (deşi i-am explicat politicos că nu mănânc dulciuri şi nu aş vrea să o arunc), am decis să nu mai mediatizez protestele de la Bistriţa. E răspunsul meu la întrebarea „Cu cât v-a plătit Oltean ca să nu mai veniţi?”.

Fireşte că nu toţi cei de acolo au avut această atitudine, dar nu i-am auzit să se revolte când cetăţeanul în concediu medical ţipa la mine ca din gură de şarpe. Nu i-am auzit spunând, „taci din gură că greşeşti”, în schimb, i-am văzut râzând cu subînţeles şi mi s-a făcut silă.

Sunt în favoarea cauzelor, le susţin când cred în ele, dar cauza acestor oameni mi se pare deja umbrită de atitudinea unora dintre ei.

În ce priveşte plătitul, ca să se liniştească toată naţiunea, mă plătesc singură fiindcă sunt angajata propriei mele firme. Nu mă autoşantajez pentru salariu mai mare, nu fac miting dacă nu am bani cu ce să mă plătesc, nu mă autoblamez pe mine în calitatea mea de administrator de firmă. Încerc să fiu eficientă, prezentă, să muncesc, să scriu lucruri care interesează. Despre proteste nu mai scriu fiindcă nu mă mai interesează!

Cristiana Sabău