Formele înşelăciunii

Am scanat fugitiv feţele oamenilor care stăteau la coadă la Înmatriculări auto să-şi înscrie maşini fără să plătească statului taxe. Radiau de fericire pentru că au încheiat acte de partaj voluntar, iar unii chiar făceau glume pe seama faptului că ar fi divorţat doar pentru ca să nu aibă de plătit. Le-am citit pe feţe expresia şmecheriei. Ei nu s-au lăsat fentaţi de stat. L-au fentat ei.  

Lăsăm la o parte tâmpenia taxelor de poluare, a timbrelor de mediu şi a altor găselniţe nefericite ale statului care, vezi Doamne, ar fi o soluţie pentru întinerirea parcului auto. Problema maşinilor vechi se rezolvă cu impozite mai mari pe care să nu le plăteşti o singură dată la înmatriculare, ci în fiecare an. Îţi cumperi o maşină veche cu o mie de euro, îţi asumi riscul de a plăti un impozit de o mie de euro în fiecare an. Mi-e greu să înţeleg de ce nu se procedează aşa şi continuă la nesfârşit circul „plătim taxa de plouare, dăm statul în judecată şi o cerem înapoi”, găsim portiţe să o fentăm, ne înşelăm unii pe alţii, dar mai ales pe noi înşine şi nici măcar nu realizăm gravitatea acestui fapt.

Am observat de-a lungul timpului că cei mai nemulţumiţi de ceea ce le oferă statul sunt tocmai cei care nu plătesc nimic. Valutiştii care îşi fac veacul prin Piaţa Decebal şi nu plătesc nici măcar cât negru sub unghie la buget sunt veşnic nemulţumiţi de cum arată drumurile. Cum să-şi distrugă ei limuzinele prin gropi? În timp ce mă ofertau să schimb valută la cel mai bun preţ din oraş, nu o dată unii şi alţii mi-au cerut să „sar la gâtul” autorităţilor şi să le fac praf pentru că nu repară străzile. Tot ei au probabil copii care merg gratuit la grădiniţă, şcoală şi facultate, dar nu-şi pun niciodată problema că toate aceste instituţii trebuie susţinute de stat, iar statul suntem noi toţi. Şi, nu în ultimul rând, dacă ajung la spital, aceiaşi fac gură şi acuză în stânga şi-n dreapta că nu sunt trataţi regeşte, deşi nu au scos nici măcar un ban din buzunar pentru asta.

Am dat un exemplu de categorie socială care nu plăteşte absolut nimic, dar are pretenţii să fie servită în regim de cinci stele. Ştiţi foarte bine că mai sunt şi altele. De exemplu, comercianţii din piaţă care vând fructe şi legume în calitate de persoane fizice autorizate sau ca patroni de firme. Ne dă vreunul măcar un bon fiscal? Niciodată! Dar ciobanii care iau milioane de lei de la APIA pentru păşuni vă dau vreun bon fiscal când vă iau 20 de lei pe kilogramul de brânză? Mie nu mi-au dat niciodată. Dar coafezele, cosmeticienele care ne taxează cu sute de lei pentru tratamente? Să fim serioşi. Fiecare declară că aavut într-o lună cel mult trei clienţi ca să nu aibă prea mult de plăti statului, iar Fiscul se preface că le crede, deşi doamnele cu funcţii care au trecut să se tundă au văzut că salonul era plin.

În schimb, cu toţii au pretenţii exagerat de mari de la stat. De fiecare dată când aud oameni acuzând sistemul de sănătate, îmi aduc aminte că plătim doar 40% dintre noi, cei din Bistriţa-Năsăud, iar din banii noştri sunt trataţi toţi, unii chiar cu mii de euro pe lună. Aşadar, plăteşte unul şi cară în spate încă unul şi ceva. Cel care plăteşte e văzut adesea ca un prost, iar ceilalţi ca nişte şmecheri.

Sigur că nu s-ar putea întâmpla acest lucru cu frecvenţa pe care o vedem dacă la noi s-ar pune accent în mod serios pe educarea în spiritul corectitudinii, atât a copiilor la şcoală, cât şi a adulţilor în societate, în biserică, peste tot. De asemenea, nu ar fi posibilă această invazie de înşelăciune fără acordul tacit al autorităţilor care închid ochii şi deschid buzunarele.

M-am întrebat adesea cum e posibil ca tot trotuarul din preajma Pieţei Decebal să fie plin cu valutişti pe care nu îi deranjează nimeni şi de ce nu se sinchiseşte măcar unul la vederea poliţiştului care merge în piaţă după roşii. De asemenea, m-am mai întrebat cum de niciun comerciant care vinde fructe şi legume într-un spaţiu public, la doi metri de administraţia pieţelor, nu dă bon pentru ce cumperi şi cum de majoritatea saloanelor de înfrumuseţare prin care trec domni şi doamne de la poliţie, fisc sau alte instituţii de control nici măcar nu au case de marcat la vedere.

Eu cred că înşelăciunea a devenit un mod de a fi şi nimănui nu-i mai pasă de ea. Deşi e un cumul de furt şi minciună, ea nu mai este considerată de oameni un păcat. Nu ne chinuim ca oameni să-l condamnăm. Dimpotrivă! Facem din el un titlu de glorie. Din păcate, acest lucru are consecinţe grave asupra societăţii. Cât e ziua de lungă noi condamăm statul şi judecăm oamenii după „cât fură”, nu după fapta în sine.În faţa unei instanţe de judecată, aşa cum probabil că unii ştiţi deja, contează însă fapta în sine, nu cât ai furat. Şi mai contează ceva: dacă ai premeditat.

Eu cred că, în zilele noastre, se fură, se minte şi se înşală cu premeditare în cele mai multe cazuri, iar noi toţi care tăcem suntem complici la degradarea societăţii noastre. Trebuie să existe un punct zero în care să avem curaj şi să spunem „nu e corect!”. În primul rând trebuie să ne spunem nouă acest lucru fiindcă avem cu toţii o bârnă mare în ochi şi abia apoi să ne ocupăm şi de paiele altora.

Cristiana Sabău