Gabi Balint, ”amintiri din copilărie” la Sîngeorz-Băi: În ceasul al 12-lea, recunosc

Fostul mare jucător Gabi Balint, cetățean de onoare al Bistriței, a scris un text emoționant despre o parte a copilăriei sale petrecută la Sîngeorz-Băi, în centrul amintirilor sale fiind profesorul său de sport, Maxim Cârcu. Iată scrisoarea lui Gabi Balin publicată de eusunt12.ro:

”L-am revăzut de puțin timp. Are vreo 80 de ani, tot pe bicicletă… pentru că a pedalat sport toată viață lui! Are aceeași alură de sportiv. Brusc, mintea și inima mi-au fost săgetate de un reproș comun, pe care l-am auzit parcă strigat la o portavoce: “Gabi, pe omul asta l-ai uitat mereu!”.

Dupa atâția ani de fotbal, te gândești la cei care ți-au influențat cariera. Categoric, cei mai importanți au fost antrenorii, luând-o ascendent de la juniori spre seniori. De fapt, tata a fost primul meu antrenor, la juniorii de la Hebe Sîngeorz-Băi. I-am mulțumit în numeroase rânduri și am să o fac tot timpul, necondiționat. Chiar și atunci când m-a pedepsit: o săptămână fără antrenamente la fotbal și adio meciul de duminică… pentru nota 3 la biologie! Îmi scot pălăria în fața antrenorilor de la Luceafărul, Costică Toma, Nelu Nunweiller, Mihai Ionescu. Iar despre Ienei, Iordănescu și Lucescu, ce să mai spun?

Dar de el… niciodată, nimic! Sau să-l auzi pe el umflându-se în pene “Domne’, am contribuit și eu la succesul lui!”. Nici vorbă! El și-a facaut treaba pentru că iubea sportul, pentru că trebuia să ne ajute pe toți, să ne învețe! Așa e, am sărit mereu peste un om important, iar prin aceste rânduri, puține cantitativ și calitativ comparativ cu ce mi-a oferit el în viață, vreau să îndrept ce se mai poate îndrepta! Dragă tovarășe profesor de Educație Fizică și Sport de la Școala Generala din Sîngeorz-Băi…

Te rog, nu te aprinde! Dar am făcut școala în anii ’70, așa că vreau să păstrez pronunția originală! Pe vremea mea se făceau 3-4 ore săptămânale de sport. De regulă, la finalul programului. Era treabă de transpirat, te udai… nu aveam condițiile de acum: sală de sport modernă, vestiare, dușuri și alte minunății. Aveam un soi de sală de sport, ceva la modul că nu plouă în interior. Apă caldă? O glumă… nu aveam acasă, la bloc!

Profu’ de sport ne punea să facem de toate, pentru a ne învăța. Ne-a învățat să alergăm, să facem pas adăugat, cu pas sărit, pași încrucișați, genunchii la piept. Zicea: “Gabi, aleargă mai pe vârfuri!”. Părea enervant! Mi se părea că sunt caraghios să alerg în aceste feluri… pentru că eu doream mingea! Dar l-am înțeles repede: ce îmi oferea era bun primit!

Ținea să ne învețe orice, probabil pare o glumă în prezent, dar nu e! “Uite, așa se respiră corect!”, “Asta e alergarea adevărată!” sau “Asta trebuie să faceți că să nu se lipească răceala de voi!”, ne tot striga. Apropo, că tot e de sezon, vrei să te ferești de răceală? Ai nasul înfundat? Garantat… se rezolvă! Și acum ascult sfatul profesorului meu: te dai jos din pat, te duci la baie și iei apă rece în palme și tragi pe nas! Se desfundă, scapi de probleme!

Omul ăsta era foarte bine pregătit. Era cel mai bun, îl domina pe elev, dar la modul plăcut: transmitea încredere prin exemple. Doar fotbal? Nuuu, știa de toate! Stăpânea gimnastica. Aveam câteva saltele, un cal, ne învăța sărituri, exerciții de stat în cap, tot felul de flic-flacuri. Gimnastica m-a ajutat la mobilitate, mi-a folosit la fotbal. Ne-am făcut chiar un cerc de gimnastică, am mers chiar la concursuri. Nu-l pot uita pe copilul Gabi Balint îmbrăcat în tradiționalul șorț negru și maiou alb…

Apoi, handbalul! Jucam foarte mult, eu fiind stângaci de mână, evoluăm extremă dreapta. Așa a fost și la fotbal, doar că acolo eram dreptaci. Eram destul de bun, îmi plăcea să vin din marigine în interior și să dau cu stânga. Făceam meciuri în tot județul. Ne făcusem echipă tare. Așa încât, la un anumit moment, profesorul meu mi-a spus “Ești talentat! Trebuie să te faci handbalist!”. Îmi plăcea handbalul, dar eram înnebunit după fotbal, așa că nu s-a pus problema…

Hai la schi! De multe ori mergeam la școală pe schiuri. Iar după școală, lăsam ghiozdanul în clasă și fugi pe deal! Aveam pârtia noastră, cam o sută de metri: o bătătoream o oră ca să facem o coborâre de 10 secunde! Dar trei ore de schi… o minunăție!

Fotbalul! Pauza de 10 minute dintre ore însemna fotbal. Știi cum jucam iarnă? În bocanci de schi… cu piatră pe post de minge! Crezi că erau mingi pe toate drumurile, ca acum? Iar când era frumos afară, aveam terenul nostru, sus, pe deal, pe pajiște, deasupra blocurilor. Nu aveam porți, așa că ne făceam din cușme, căciuli pe înțelesul tuturor, sau din cărămizi. Uneori, fotbalul se transforma în atletism: eram alergați de omul care avea terenul în grijă, că-i stricăm lucerna pentru animale. Ne fura hainele, că în poveștile lui Creangă! Într-o zi, ne-am făcut chiar porți din lemn. Bineînțeles, n-au rezistat mult. Le-a făcut varză omul care ne tot alerga!

Profesorul de sport, împreună cu fratele geamăn al tatei, au înființat echipa locală de fotbal. Tot el m-a oprit să joc pentru echipa școlii la un turneu important, în timp ce tata avea nevoie de mine la un meci de la juniorii lui Hebe. Erau prieteni, s-au înțeles între ei… Tot el m-a pus să-mi fac legitimația de fotbalist.

În clasă, aveam colegi copii de țărani. Veneau la școală îmbrăcați în costum popular. Așa era portul… așa că făceau și sportul în opinci! Conta? Important era că toți își doreau să facă sport! Din păcate, în zilele noastre, sportul se face pe tabletă, din degete și încheieturi, pe scaun. Am întrebat-o des pe fata mea cea mare: “De ce nu faci sportul la școală?”. Implacabil, răspunsul era “Eu? Nuuu! Păi, ce! Ca să transpir?”. Am ajuns să fim o nație de “scutit medical”, pe motiv că “n-am chef”! Nu mai sunt atletul de altădată și mor de ciudă când nu reușesc să fac exercițiile fizice pe care mi le impun, dar am de ce să spun “Mulțumesc, tovarășe profesor Maxim Cârcu”!

Foto: Facebook Gabi Balint