Greaţa de după sarmale, cozonaci şi tort

Nu cred că există vreo persoană care să fi citit stenograma din dosarul grefierei Feher care să nu fi avut, la finalul lecturii, un profund sentiment de silă. Cum naiba să te cobori la acest nivel al cozonacilor, sarmalelor şi al borcanelor cu zacuscă atunci când statul român te plăteşte şi cu 16.000 de lei lunar să împarţi dreptatea uneori doar o zi pe săptămână? Mai precis, tu câştigi cât zece muncitori la o fabrică, dar mănânci cu o singură gură, te îmbraci cu un singur rând de haine odată, dormi într-un singur pat şi te dai cu o singură maşină. Câştigi peste 3500 de euro lunar, Dumnezeule mare, chiar nu poţi să-ţi comanzi mâncare de la un restaurant dacă nu ai chef să faci sau pur şi simplu să plăteşti un bucătar cu 2000 de lei lunar să-ţi gătească tot ce îţi pofteşte stomăcelul tău de justiţiar?

Din tot ce am citit am dedus un singur lucru: lăcomia unor oameni este fără sfârşit, foamea lor de bani şi putere nu poate fi astâmpărată cu absolut nimic. Golurile din vieţile lor nu se umplu oricât de mulţi bani ar turna zi de zi în ele. Sunt bolnavi de putere, se cred dumnezei, aşteaptă să li se închine cineva zi de zi, să vină cu plocoane şi să îi preaslăvească. Câtă vreme ei nu demisionează cuprinşi de o ruşine maximă, statul român, care ne reprezintă pe noi toţi, contribuabilii care le plătim salariile, ar trebui să intervină mai prompt, mai ferm. Dacă nu poţi da afară un astfel de individ din sistem, măcar suspendă-l până ajungi să-l condamni. Nu se poate să-l laşi să infecteze întreaga societate.

Spun asta în contextul în care am căutat informaţii despre judecătoarele pomenite în stenograme. Una a plecat din magistratură la un moment dat după ce i se mai făcuseră nişte plângeri, a încercat să devină avocat, însă, între timp, preşedintele de tristă amintire Traian Băsescu, marele salvator din aceste zile al corupţilor, i-a dat undă verde să se întoarcă la tribunal şi să împartă în continuare dreptatea. Anul trecut a fost implicată în alegeri, în caz că nu ştiaţi. Domnia sa, ca un apărător adevărat al legii în ţara noastră – pentru cozonaci, tort şi sarmale cum reiese din stenograme – a supravegheat corectitudinea alegerilor la Bistriţa. Ne poate garanta cineva că aşa a şi fost? Dacă vreun candidat care îi cunoştea slăbiciunile culinare a venit la biroul electoral cu ceva cozonaci aburinzi, nu s-a dus naibii tot votul nostru? Chiar nu pot fi găsiţi în lumea asta nişte oameni drepţi cărora să le pese şi de alţii nu numai de burţile lor şi de conturile din bănci, nişte oameni interesaţi să apere democraţia şi bunul ei cel mai de preţ care este votul? De câte ori trebuie să ne simţim înşelaţi şi trădaţi, de câte ori trebuie să mai aflăm cu lumea politică şi cu cea din justiţie îşi dă mâna ca să-şi facă jocurile proprii şi personale? Chiar nu poate avea un sfârşit această sinistră coaliţie?

Salariile exagerat de mari ale magistraţilor au fost şi sunt justificate, în afară de faptul că trebuie să le ofere confortul necesar pentru a nu deveni coruptibili, şi de ideea că le sunt îngrădite nişte drepturi, cum ar fi acela de a face parte dintr-o organizaţie politică sau de a candida. Pot să înţeleg că, la acest nivel de salarizare, îţi doreşti şi chiar îţi permiţi să ai o casă, o maşină frumoasă, să pleci într-un concediu la cinci stele, dar ce nu pot înţelege este de ce ai nevoie de mai mult de atât. Nu circuli pe aceleaşi străzi ca şi noi? Nu te intrigă mizeria, lipsa de civilizaţie, sărăcia celor cu care te întâlneşti pe stradă şi la magazin? Nu îţi dai seama că toate acestea sunt rezultatul a 27 de ani de furturi din avutul public? Nu vrei să faci absolut nimic pentru ca semenii tăi să o ducă măcar un pic mai bine, gen să-ţi faci datoria şi să fii incoruptibil? Nu simţi că ai nicio datorie faţă de necăjitul care îşi plăteşte dările la stat doar ca să ai tu de unde să încasezi 160 de milioane de lei vechi lunar? Dacă nu ai de dat niciun răspuns afirmativ la aceste întrebări, atunci domnule sau doamnă judecător, eşti un monstru şi degeaba ai casă luxoasă, maşină bengoasă, conturi burduşite, pentru că eşti un om care merită trimis „în p.. calului” de un subaltern, aşa cu pretinsă drăgălăşie de slugă. Exact acolo e locul tău.

Ca una care am apărut în faţa judecătorilor în diverse dosare pe care mi le-au deschis în special nişte politruci, mă gândesc cu groază cum ar fi fost să mă condamne vreo pasionată de cozonaci la care îi ştia slăbiciunea vreun mai mare al vremii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit. Eram traumatizată, oricum, de numeroasele ore petrecute pe holurile tribunalului, mi-era ruşine că trebuia să stau în picioare ca „inculpat” în săli de penal în care erau doar ţigani ce furaseră lemne, violatori şi criminali. Calomnia era, aşa cum poate vă amintiţi, o faptă penală, iar ziariştii nişte „infractori deosebit de periculoşi”.

Puteai chiar să faci închisoare, ca să nu mai zic de faptul că trebuia să te îndatorezi pe şapte vieţi ca să plăteşti, ca ziarist, miliardele pe care le cereau potentaţii vremii de care ai avut îndrăzneala să te iei. Nici nu vreau să mă gândesc la câţi oameni nu au avut norocul meu, la cât au suferit şi la cât de mult i-a costat. Şi se mai întreabă unii de ce nu avem încredere în stat şi în sistem. Păi uite de ce. Nu e evident?