Îl dau în judecată pe Dorin Popescu

Cunoaşteţi noţiunea de „orizont de aşteptare”? Cei care aţi citit mai mult decât statutul PCR, cu siguranţă, da. E din teoria literaturii şi înseamnă starea de tensiune pe care ţi-o creează ceva: titlul unei cărţi sau film, coperta, numele autorului. Ei bine, când am aflat că la nivelul Consiliului Judeţean s-a decis marea rezolvare a problemei lacului de la Colibiţa – în jurul căruia toţi nomenclaturiştii şi securiştii şi-au făcut vile blocând accesul la apă al omului de rând – dintr-o dată am devenit încrezătoare că anul acesta, de 1 Mai, voi sta pe plaja amenajată de autorităţi şi mă voi relaxa ca un om al muncii ce sunt. Însă – ce să vezi? – orizontul meu de aşteptare a luat o lovitură în plex. Cum CJ nu a găsit niciun negociator mai bun decât Dorin Popescu, marea achiziţie de teren pe care a fost desemnat să o facă s-a dovedit a fi un eşec şi nu o dată, ci de mai multe ori.

Am fost atât de dezamăgită încât prin faţa ochilor mi s-au derulat, ca nişte imagini rapide pe care le vezi pe geamul din tren, toate ordinele de plată către Fisc. Brusc am avut o revelaţie: am plătit degeaba bani la stat ca să-şi ia salariul domnul Popescu. Când am avut şi eu un vis, mic de tot, mi l-a călcat cu roţile noi de la Duster cu care a făcut curse peste curse la Colibiţa să se uite degeaba la lac. Mă simt trădată, înşelată, cu încrederea la pământ, motiv pentru care am decis, urmându-i modelul, să îl dau în judecată pentru abuz de încredere.

Sigur că vor sări avocaţii, postacii PLR, fotografii, angajaţii ADI, îmi vor spune toţi că una e abuzul de încredere din Cod, alta e ce scriu eu aici. Tuturor le răspund ca să nu facă febră musculară la degete. Eu sunt un subiect, deci subiectivă, nu mă priveşte realitatea în general, trăiesc în realitatea mea, ca toţi, de altfel, însă foarte puţini dintre voi recunoaşteţi. Unii nici măcar nu vă daţi seama că sunteţi prizonierii propriilor gânduri, ai imaginaţiei, tributari copilăriei, educaţiei, mediului în care vă învârtiţi. Eu sunt profund conştientă de asta şi, drept urmare, vorbesc din postura omului care ştie că fiecare trăieşte într-o realitate personală. Ei bine, pentru mine, asta înseamnă abuzul de încredere: să am încredere într-un politician pe care îl plătesc lunar virând bani la stat, iar el să-mi trădeze încrederea. Mă simt aşadar înşelată şi parcă mă paşte o depresie. Nu pot lucra din cauza frustrării că nu pot merge pe malul lacului Colibiţa de 1 Mai – cum îmi doresc de multă vreme  – nu mă pot concentra, nu pot scrie, nu pot crea, nu pot străluci la capacitate maximă.

Sunt, cred, în postura în care trebuie să primesc daune materiale şi morale pe care aş putea să le evaluez la 10.000 de lei, de exemplu, dar ar fi ca şi cum aş accepta nişte mărunţiş de la gnomii care au un munte întreg plin cu aur şi sunt conduşi de un mare om politic, un mare fost preşedinte de partid, un mare fost deputat, un mare fost.

Cred că visele mele valorează mai mult. De fapt, nu cred, sunt absolut sigură. Fiindcă visele mele nu au nicio legătură cu înfiripat şi destructurat organizaţii mafiote intitulate partide nici pe pietonal, nici pe la Ozana şi nici pe la Prefectură, nu se concentrează pe luat oameni de la unii şi mutat la alţii, nu vizează funcţii, nici averi, nici pensii babane, nici vârât neamurile prin toate instituţiile statului pe locuri călduţe.

Visele mele sunt frumoase pentru că sunt normale. Vreau să stau pe malul lacului Colibiţa, să privesc munţii, să mă bucur de linişte, să mă gândesc la cât de frumos e peisajul, să meditez la cerul înstelat deasupra noastră şi la minunata lume morală din noi, din unii dintre noi. Iar visele mele sunt nepreţuite. Tocmai de aceea, nu mă voi coborî la nivelul jenant în care să-i cer mărunţiş lui Dorin Popescu.

În schimb, îi cer şefului său – fiindcă, în sfârşit are un şef, cu maşină mai frumoasă, cu birou mai mare, cu secretare mai multe, ca să adaptez cumva „Mioriţa”, baladă despre care zice istoricul Marius Oprea că apare prima oară flagenul turnătoriei la români – să-l dea afară pentru incompetenţă pe acest personaj trist. A primit o singură sarcină importantă de trei ani de când taie frunze la câini prin CJ  – perioadă în care se preface veşnic ocupat stând pe Facebook  – şi nici măcar pe aceea nu a fost capabil să o rezolve. Promisiunea electorală a şefului său – care vă reamintesc sună cam aşa: „voi face ordine la Colibiţa!” – a ajuns o bagatelă din cauza lui Dorin Popescu, o vorbă în vânt şi o promisiune electorală neonorată. Aşa ceva eu nu aş trece cu vederea mai ales că a mai rămas mai puţin de un an până la decontul final.

În opinia mea, de contribuabil care nu are nici maşină 4×4, nici vilă pe marginea lacului, un astfel de afront venit din partea unui subaltern trebuie „răsplătit” cu o demitere urgentă din funcţia de vicepreşedinte. Ar veni la fix toată mişcarea fiindcă, aşa cum s-a putut vedea, Dorin Popescu e foarte ocupat zilele acestea cu judecăţile şi nu dă semne că s-ar putea concentra pe sarcinile de serviciu numeroase şi arzătoare. Să fi numit şef al unei comisii de negociere acum vreo doi ani şi să nu obţii niciun rezultat? E dovada totală a atingerii nivelului de incompenţă!

Ce alt argument mai bun există pentru a fi demis? Nu a fost în stare să găsească teren la Colibiţa, a fost incapabil să negocieze, a ars gazul de pomană pe banii noştri umblând aiurea pe malul lacului în căutare de broaşte, iar astăzi, 30 aprilie, cu o zi înainte de mult aşteptatul 1 Mai pe care speram să-l petrec la Colibiţa pe plaja amenajată de CJ, trebuie să mă simt din nou înşelată şi trădată de politicienii în care am avut încredere. Şi nu mă refer doar la Dorin Popescu, „adevăratul liberal” care nu stăpâneşte nici măcar arta negocierii, ci la cei care încă îi mai dau voie să intre pe uşa principală a clădirii şi să zacă prin birouri în aşteptarea momentului în care mai taie câte un primar o panglică pentru vreo gură de canal şi face vreo masă cu „oficialităţile”. Hai sicitir!

Cristiana Sabău