Ioan Gaftone: Lovituri împotriva statului

Dintr-o uzanţă frecventă a intrat în conştiinţa publicului noţiunea de lovitură de stat care are semnificaţiile, conţinutul şi manifestările  ei. Nu voi pune accent pe ultimele evoluţii ale conceptului şi nici nu voi contextualiza fenomenul, pentru că nu vreau să plasez analiza în sfera politicului, ci în teritoriul noţiunii de stat. Statul rămâne instrumentul pe care societăţile l-au inventat pentru a le administra suveranitatea, interesele, teritoriul, etc.

În era globalizării, a unei lumi deschise, statele nu sunt în competiţie numai unele cu altele ci au apărut actori nonstatali cum ar fi companiile multinaţionale sau organizaţiile teroriste care nu se supun regulilor ONU şi pun la grea încercare statele şi cetăţenii lor. Aceşti actori nonstatali au întors lumea pe dos cu puterea lor financiară. Astăzi, între primele 100 de entităţi economice mondiale, 51 sunt companii multinaţionale şi 49 sunt state. Pentru a limpezi şi mai mult acest tablou, subliniez faptul că cifrele de afaceri cumulate ale primelor cinci companii multinaţionale este superioară Produsului Naţional Brut a 132 de state membre ale ONU. În ce priveşte securitatea statelor, aceşti actori nonstatali au schimbat semnificativ regulile. Organizaţia teroristă Al Quaeda a provocat prin atentatele asupra turnurilor gemene mai multe pierderi americanilor decât au suferit la Pearl  Harbour în al doilea război. Astăzi statele primesc lovituri din toate direcţiile, inclusiv din spaţiul electronic. Forumul Economic Mondial a ridicat acest gen de risc pe locul patru.

Astăzi, în mediul internaţional vorbim despre state eşuate, state care au cunoscut o dinamică în care nu şi-au putut gestiona riscurile şi au ajuns să fie tratate ca pericole pentru alte state. În aceste cazuri ONU a admis intervenţia armată împotriva lor (Afganistan, Libia, Ciad). Iată aşadar  cum prin proasta guvernare un stat declarat eşuat poate ajunge, legal, stat agresat. Loviturile împotriva statelor date din interior sunt mai periculoase decât cele date din afară de către companiile multinaţionale, organizaţiile teroriste sau rezoluţiile ONU prin care se admite atacul armat.

Din interior, cea  mai cumplită lovitură este dată de mâna legii care reglementează finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale. În acest fel ajung în Parlament oameni care cauta imunităţi sau promovarea unor interese străine poporului român. În acest fel, libertatea de acţiune a Guvernului este limitată, restricţionată sau constrânsă de activitatea unor grupuri de presiune. Există companii care au cifra de afaceri de câteva ori mai mare ca PIB-ul unor ţări şi care dacă au interese majore pot influenţa dinamica unei campanii electorale şi implicit pot aduce la guvernare o grupare care sa răspundă la comenzi. În acest fel calea unor grupuri de presiune spre resursele naturale şi la infrastructura critică a statului poate fi netezită de puterea legislativă sau executivă.

O altă lovitură împotriva statului dată din interior este cea cu ajutorul sistemului judiciar. Dezarticularea şi dezechilibrarea acestuia prin intervenţia politicului slăbeşte forţa statului de a înfăptui justiţia în mod corect şi oportun. Dezincriminarea unor fapte care există în realitate şi produc efecte devastatoare în societate, crearea de imunităţi şi protecţii de natură să limiteze aplicarea legilor în mod egal se constituie în riscuri şi ameninţări asupra statului de drept.

Lipsa de reacţie a executivului şi legislativului faţă de avertizările din rapoartele Curţii de Conturi este tot o lovitură adusă statului. În felul acesta se menţin o stare şi o atmosferă de confuzie şi nevinovăţie faţă de principalele acţiuni care generează hemoragii mari şi continue în corpul banului public şi al resurselor economice.

Slăbirea intenţionata a puterii statului prin lege în zone în care controlul trebuie sporit este o direcţie din care statul primeşte lovituri. Aş sublinia acest lucru printr-un exemplu evidenţiat şi de organismele internaţionale. Jandarmii aveau dreptul şi obligaţia de a controla până în anul 2007 legalitatea circulaţiei masei lemnoase constatând şi sancţionând contravenţia. Prin Legea 171/2010 în timpul guvernării Boc împreună cu UDMR li s-a luat jandarmilor această competenţă şi în consecinţă asistăm neputincioşi la neputinţa statului de a controla prin toate pârghiile pădurea ca resursă vitală a naţiunii. Dispar trei hectare de pădure pe oră, aşa cum ne sesizează Raportul Greenpeace pe anul 2012. Aceeaşi organizaţie internaţională menţionează că judeţele Harghita şi Cluj au fost cele mai lovite de jaful forestier.

Iată aşadar cum şi alianţele politice între partide se pot constitui în lovituri aplicate statului şi avuţiei  naţionale sau mai mult, pot genera riscuri şi ameninţări pentru viata cetăţenilor. Inundaţiile, scăderea debitelor izvoarelor, pierderea calităţii aerului, deşertizarea solurilor, alunecările de teren sunt exemple frecvente în acest sens. Alianţa politică între PDL şi UDMR din dorinţa de a rămâne la putere a determinat ca statul însuşi să devina infractor în loc de stat de drept.

Tot din interior o lovitură năucitoare a primit statul prin menţinerea neadecvată a Legii Siguranţei Naţionale. Serviciul Român de Informaţii funcţionează după o lege din anul 1991 înainte chiar de a avea prima Constituţie. În materie de riscuri şi ameninţări, de atunci lucrurile s-au schimbat dramatic iar Parlamentul a devenit, prin neactualizarea legislaţiei în domeniu, un generator de riscuri. Menţinându-ne în acelaşi registru al siguranţei naţionale, mai subliniez o direcţie din care statul nostru a primit o lovitură zguduitoare. În anul 2004 a luat fiinţă Comunitatea Naţională de Informaţii, dar nici la această dată nu are lege de funcţionare, cu alte cuvinte funcţionează după moftul cuiva.

Capacitatea administrativă a statului, vlăguită şi epuizată de imixtiunea politicului la toate nivelurile administrative şi mai ales zădărnicirea continuă de către clientela  politică locală, a voinţei guvernelor de a reconfigura administrativ faţa României, se constituie într-o lovitură dată statului şi totodată o mare vulnerabilitate  a acestuia. Toate guvernele au încercat să reducă numărul unităţilor administrative, să le facă eficiente economic, să reducă cheltuielile, dar s-au izbit de presiunea liderilor politici locali. Dacă autonomia locală ar fi reală, atunci aceste unităţi administrativ-teritoriale ar înceta să mai fie instrumente de dominaţie politică. Încă nu avem puterea de a ne despărţi de obiceiul comunist de a confunda partidul cu statul. Din aceasta cauză statul este neputincios, vulnerabil, deseori  infractor şi în loc să fie aliatul cetăţeanului se manifestă ca duşman. Toate partidele au aceeaşi viziune asupra reformei administrative, le diferenţiază numai conturul regiunilor. Criteriile de eficienţă administrativă pălesc în faţa interesului politic. Pecinginea comunismului este remanentă, vizibilă, repartizată în toate structurile politice şi administrative, vie şi din când în când are manifestările de revenire ale vietăţii muribunde. Am spart doar tiparele limbajului, nu şi ale gândirii.

Raportul dintre Parlament şi Guvern din perspectivă legislativă se prezintă ca un model de dezechilibru. Parlamentul se manifestă încontinuu ca o anexă neputincioasă, umbrită a guvernelor. Guvernele sunt puse în faţa faptului că lucrurile trebuie să se întâmple şi nu pot bloca ţara. Guvernele au profesionişti, legiferează mai mult ca Parlamentul din necesitatea de a menţine ritmul şi direcţia cu Uniunea Europeana care slavă Domnului exercită o presiune mai mare ca Parlamentul sau ca societatea civilă. În felul acesta dimensiunea democratică şi naţională a statului român este pusă într-un rol secundar.

În concluzie, avem un stat vlăguit, o societate civilă absentă şi un popor în bătaia vântului. În loc să reducem anvergura statului şi să-i mărim puterea am ajuns în situaţia de a avea un aparat de stat numeros, costisitor, sleit de putere, vulnerabil la ameninţările din afară, infractor în interior, generator şi amplificator de riscuri interne. Ca urmare, aproape 50% din cetăţenii României declară că doresc să se mute într-un alt stat. Pierderile generate de lipsa de încredere în stat sunt mai mari ca pierderile cumulate din cele două războaie. Păgubirea statului de substanţă şi suportul biologic al acestuia, de cetăţenii săi, este cea mai grea lovitură data statului şi nu poate fi decât ultima.

Ioan Gaftone, consilier judeţean