La celebrarea Zilei morţilor când vom renunţa?

Sunt total împotriva celebrării Zilei morţilor (ca să fiu în ton cu ştirea de mai jos care redă poziţia Bisericii Catolice), la fel de comercială şi de lipsită de sens ca şi Halloween, însă mai puţin amuzantă. M-aş fi aşteptat ca Biserica Ortodoxă să oprească tăvălugul stârnit de catolicii şi protestanţii care s-au stabilit în zona noastră şi să-şi vadă de sărbătorile ei şi aşa extrem de multe, să le vorbească oamenilor despre viaţa veşnică aşa cum ar trebui ea percepută, creştineşte, nu să-i încurajeze să umple cimitirele de betoane, de cruci oribile şi statui înspăimântătoare.

An de an, trebuie să merg acasă, la cimitir, de 1 noiembrie fie că pot şi am starea necesară să mă reculeg la mormintele celor plecaţi din familia mea, fie că nu. Trebuie să merg pentru că altfel ar vui tot satul şi prin spatele mamei mele s-ar auzi cuvinte de genul „n-a venit nici măcar de Luminaţie!” şi s-ar stârni nişte basme pe marginea absenţei mele de la un asemenea eveniment de vizibilitate maximă pentru o comunitate mică. Despre recules nici nu poate fi vorba. De 1 noiembrie e un du-te-vino, o vânzoleală, o agitaţie, o vorbărie. Partea bună e că mai întâlneşti rude pe care nu le-ai mai văzut cu anii, mai schimbi o vorbă, mai afli noutăţi. De când există Facebook nici măcar acest aspect nu mai e interesant, în opinia mea. Cam suntem la curent cu ce se întâmplă prin vieţile noastre şi ştim deja de pe pereţii tuturor mai mult decât suntem curioşi să aflăm.

Apoi, la cimitir, de Luminaţie, nu poţi merge cu mâna goală. Dacă nu etalezi cel mai amplu ghiveci de crizanteme, lumânări în diverse cutii, candele şi altele asemenea, degeaba te duci. Luminaţia, ca şi orice alt eveniment, e un prilej de transformat sentimente în obiecte şi un foarte bun prilej pentru unii să câştige pe seama convingerii noastre că „aşa se face, aşa trebuie”. Cu cât mormântul unuia e mai plin de candele scumpe, flori la 15 lei firul, sute de lumânări, cu atât lumea e mai convinsă că respectivul a fost iubit şi adorat în timpul vieţii, iar familia e best ever. La toate aceste fandoseli se mai adaugă împărţitul de ciocolată, prăjituri, cozonac şi alte bunătăţi „pentru sufletul” nu ştiu cui şi rugăciunea personalizată, pe bani, la mormânt de către preot, imediat după ce acesta sfinţeşte florile puse toate, la grămadă, ca să prindă o picătură de apă sfinţită. Aşa e la mine în sat.

Deşi sunt ortodoxă şi nu văd niciun motiv pentru care să-mi schimb religia, nu am să înţeleg în vecii vecilor de ce în bisericile noastre se mai practică rugăciunea pe bani. Nu numai că nu cred că are vreo valoare şi vreun sens rugăciunea cuiva plătit să rostească nişte cuvinte, dar mi se pare că e dusă în derizoriu inclusiv starea de rugăciune, esenţa ei. În loc să ia bani să înşiruie nume în timpul slujbelor sau la mormintele nu ştiu cui, preoţii mai bine le-ar spune oamenilor să-şi ceară iertare în timpul vieţii, fiindcă odată morţi nu vor mai putea, să-şi trăiască viaţa frumos, în armonie cu ei înşişi în primul rând fiindcă asta va duce la armonia cu ceilalţi, să se bucure de fiecare zi şi să nu se condamne la un cenuşiu veşnic în ideea că asta îi va face fericiţi într-o altă lume.

În ce-i priveşte pe cei care au plecat mai repede de pe acest pământ, eu cred că le cinstim memoria de fiecare dată când ne aducem aminte de ei, de lucrurile pe care ni le-au spus, de sfaturile pe care ni le-au dat, de prezenţa lor. Eu, una, am o amintire teribilă legată de tatăl meu care-mi revine de fiecare dată când mă aflu pe un vârf de deal şi bate vântul. Retrăiesc un moment în care mergeam împreună pe un alt deal vântul sufla şi înclina iarba. Am simţit atunci, deşi eram încă un copil, că va veni vremea când ne vom despărţi. Ştiu că m-am uitat lung la el şi mi-am întipărit imaginea în minte. O văd şi azi, exact aşa, de câte ori am o perspectivă în faţa ochilor şi bate vântul. Nu trebuie să fiu în niciun cimitir, la nicio oră anume, nu am nevoie de flori şi nici de lumânări. E pur şi simplu felul în care am ales să-l păstrez viu, în minte, câte zile voi trăi.

Cu siguranţă, aveţi şi voi amintiri legate de ai voştri care vă vin în minte, aşa involuntar, prin diverse mijloace, ca şi madlena lui Proust. Nu au nicio legătură cu anumite zile din calendar şi nici cu ritualuri.

Desigur, veţi spune, la fel ca şi Antoine de Saint Exupery că: „riturile sunt în timp ceea ce casa este în spațiu. Căci e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine și să ne piardă, asemenea unui pumn de nisip, ci să ne împlinească”. Dar fiecare dintre noi, cred eu, putem alege în ce fel.

Cristiana Sabău