La mulți ani, Bistrița! 761 de ani de la prima atestare documentară

În 16 iulie 2025 se împlinesc 761 de ani de la prima atestare documentară sub acest nume a orașului Bistrița.

Acum 761 de ani, în 16 iulie 1264, într-un document emis de Papa Urban al IV-lea se menționează: ”numit în limba obișnuită Bistrița”.

”Urban episcopul…, prea iubitului nostru fiu întru Hristos, Ștefan, întâiul născut al prea iubitului nostru fiu Bela, ilustrul rege al Ungariei, mântuire… tu sub cuvântul unei învoieli care, fără consimțământul reginei, s-a făcut odinioară între tine și numitul rege, tatăl tău, ai încălcat împotriva dreptății și ții, spre paguba și neajunsul numitei regine niște sate și pământuri numite în limba obișnuită Bistrița, Rodna, Zelna și Crainimăt, pe care le-au stăpânit în tihnă și pace atât susnumita regină, cât și toate înaintașele sale din vremuri a căror amintire s-a pierdut… Dat la Orvieto, în a șaptesprezecea zi înainte de calandele lui August, anul al treilea”.

Bistrița îşi datorează într-o mare măsură geneza, evoluţia şi caracteristicile fizice, colonizării germane medievale. Conjunctura favorabilă, libertăţile obţinute de colonişti de la Coroana Maghiară, legislaţia urbană germană, calitatea şi cultura grupului uman aşezat aici, Biserica catolică şi alţi factori, au făcut ca oraşul să se dezvolte rapid. Un punct de referinţă în dezvoltarea oraşului este anul 1465 când începe construcţia sistemului de fortificaţie al Bistriţei. După douăzeci de ani, prima centură a zidurilor de apărare era gata, avea 13 tunuri şi un bastion, iar după 50 de ani s-a construit şi a doua centură de ziduri, prevăzută şi aceasta cu turnuri, iar împrejurul lor s-au săpat şanţuri adânci, care printr-un canal derivat din râul Bistriţa, au fost umplute cu apă. În interiorul zidurilor de incintă, în jurul Bisericii Evanghelice din Piaţa Centrală a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea o campanie de folosire judicioasă a spaţiului, de ridicare de noi construcţii din piatră sau cărămidă în locul celor preponderent din lemn. Case de piatră sunt semnalate de timpuriu la Bistriţa şi se poate afirma cu certitudine că procentul clădirilor reînnoite la sfârşitul secolului al XV-lea era mai mare decât în alte oraşe. În secolul al XVI-lea se trece sistematic la construcţiile de piatră, atingându-se apogeul dezvoltării urbanistice medievale în suprafaţa cuprinsă între zidurile de incintă, Bistriţa înscriindu-se sub aspect social, economic, edilitar, între cele mai reprezentative oraşe din Transilvania. În secolul al XIX-lea, modificarea zonelor de locuire şi a oraşului în general, a fost influenţat de mai mulţi factori, între care menţionăm demararea în deceniul 7 a porţilor principale si a elementelor de fortificaţii, odată cu extinderea oraşului în afara acestora.

Aşezarea s-a închegat şi s-a dezvoltat ca urmare a faptului că în regiunea din colţul de nord-est a Transilvaniei, intrată la începutul evului mediu între posesiunile regale, fundus regius, au fost instalaţi oaspeţi regali (flandrezi, valoni, saxoni, bavarezi), care vor fi cunoscuţi ulterior sub numele generic de saşi, înzestraţi cu o serie de drepturi şi libertăţi care le-au conferit un statut social şi economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XI l-lea.

Prima menţiune a localităţii datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menţionează între aşezările distruse de către mongoli şi „oppidum Nosa” numele dat de către colonişti aşezării întemeiate pe malul râului Bistriţa. Ulterior, se generalizează numele preluat de la localnici, Bistriţa (Bistritz, Bezterce, Bistriche).

Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenburgen şi Septem Castra în latină, făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate: Bistriţa, Sibiu, Cluj, Braşov, Mediaş, Sebeş, Sighişoara. Între anii 1325-1329, în urma presiunii saşilor, Regele Carol Robert a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune şi districte, entităţi juridice şi administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie. Prin poziţia sa geografică, Bistriţei îi este consacrat statutul de centru al regiunii beneficiară de privilegii, Nosnerland.

De altfel, în cele mai timpurii izvoare care menţionează aşezarea, legate de invazia mongolă de la 1241, era înregistrată sub numele de Nosa, figurând în şirul localităţilor importante, opido (târg) Nosa, care au avut de suportat pierderi majore. După acest dramatic moment localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid şi la cea de-a doua invazie din anul 1285 reacţia comunităţii bistriţene va fi mult mai bine coordonată. Prezenţa ca reprezentant al regalităţii a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune şi existenţa unei mici fortificaţii în care acesta îşi avea reşedinţa, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a aşezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, şi care va fi inclus mai târziu în sistemul de apărare al oraşului.

Odată cu întărirea forţei sale economice şi a sporului demografic susţinut, Bistriţa devine un oraş liber regal care beneficia de toate drepturile şi obligaţiile conferite de acest statut, între care şi acela de a se apăra prin ziduri şi de a întreţine o armată proprie. Bistriţei îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecaţi de judele “ales de ei dimpreună şi din mijlocul lor” şi a dreptului de liberă trecere pentru negustorii şi mărfurile produse şi comercializate de ei. Prin actul amintit erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistriţene pe pieţele regatului şi recunoscută cetăţenilor săi autonomia juridică.

Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potenţat forţa economică a oraşului. Privilegiul acordat de către regale Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriţei primesc dreptul la alegerea anuală “după deopotrivă lor învoire a tuturor, judele şi juraţii”, oraşul având dreptul la pecete şi stemă proprie, simboluri caracteristice unui oraş liber.

Ridicarea fortificaţiei de zid se apreciază a fi început după 1349, dată la care Bistriţa figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400. În acest mod, Bistriţa se alătură celorlalte oraşe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Braşov, Sebeş, Sighişoara, Mediaş şi Cluj. Aflaţi sub protecţia şi grija reginei Ungariei, bistriţenii devin cei mai importanţi negustori din zonă, întermediind comerţul dintre Transilvania şi Moldova.

În acest sens, regele Ludovic de Anjou acorda Bistriţei la 1352 dreptul de a ţine ”târgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piaţa Centrală. Burgul este declarat „oraş liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică şi politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon. Stema veche a Bistriţei cuprinde un cap de struţ încoronat cu potcoavă în cioc – simbol al comerţului şi coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului şi al casei de Anjou.

În anul 1465 Regele Matei Corvin acordă bistriţenilor dreptul de a dărâma vechea cetate şi să fortifice întreaga localitate. Cele 22 de bresle ale oraşului formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari etc reuşesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălţime şi 1,5 lăţime. Exteriorul zidurilor este dublat de un şanţ cu apă care alimenta şi morile din întreg oraşul.

La adăpostul acestor ziduri, bistriţenii construiesc începând din 1480, în Piaţa Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete). Cele 13 case au fost nucleul economic al oraşului unde negustorii şi meşteşugarii îşi vindeau produsele. între străzile largi care porneau din Piaţa Centrală şi zidurile cetăţii au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg oraşul pe direcţia nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau al breslelor care apărau oraşul, dar azi se numesc simplu „pasaje”. Centrul istoric al Bistriţei păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje dintre burgurile Transilvaniei. Oraşul Bistriţa păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice şi monumente sculpturale de interes naţional / internaţional şi 145 de interes local. Între acestea, Biserica Evanghelică din Piaţa Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al oraşului. 

Prima menţiune a unei şcoli confesionale la Bistriţa datează din anul 1388, aceasta câştigând în valoare prin şirul de dascăli, instruiţi în universităţi de prestigiu ale vremii. în 1548, preotul orăşenesc Michael Fleischer a constituit un fond pentru susţinerea studenţilor săraci, în valoare de 172 de ducaţi. Un mare număr de tineri din oraş au urmat de-a lungul secolelor cursurile unor universităţi de prestigiu din Europa, cartea şî cuvântul scris devenind componente importante ale vieţii sociale. Dacă cea mai veche scriere păstrată din biblioteca fostului gimnaziu evanghelic, adăpostită astăzi de Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, datează din anul 1475, achiziţia de cărţi şi existenţa unor biblioteci este reflectată documentar încă de Ia începutul secolului al XVI-lea. La 1745 este menţionată o tipografie, cea a lui Emerich Gali. Primele publicaţii bistriţene au fost Bistritzer Wochenblatt, cu an de apariţie 1862, iar prima publicaţie românească, Revista ilustrată. Clădirea gimnazului a fost reconstruită în anii 1832-1833, clădire care a funcţionat ca şcoală până în 1935, când a fost demolată. Şcoala de fete a fost edificată în Piaţa Mică, Ia 1865. Din 1870 la Bistriţa a funcţionat o şcoală agricolă, iar după 1874 o şcoală de ucenici meşteşugari. Gimnaziul evanghelic s-a mutat în anul 1911 în clădirea nouă de pe Fleis-cherallee, ridicată între anii 1908 -1910 după proiectul arhitectului vienez Paul Brang, arhitect care a realizat şi proiectul clădirii Gewerbeverein-ului, actualul Centru Cultural Municipal, edificat între anii 1894 -1895.

Aici mai multe imagini cu Bistrița veche.

Şcoala maghiară de stat a fost adăpostită iniţial în localul din strada Al. Odobescu, ridicat între 1893 -1895 după planurile arhitectului Frolich. Clădirea Colegiului Naţional „Andrei Mureşanu” a fost edificată în 1911 -1912, pe baza proiectului arhitectului Ludovic XVI. în 1857 un groaznic incendiu a cuprins oraşul, 184 de case au foast mistuite de flăcări, inclusiv tumul bisericii evanghelice. în anul 1874 s-a înfiinţat Societatea bistriţeană a pompierilor voluntari. În 1886 era dată în exploatare linia ferată Dej – Bistriţa. Iluminatul public cu lămpi de petrol a fost introdus la Bistriţa în 1862. Localul actual al Primăriei a fost edificat iniţial ca hotel între 1854 şi 1855. În 1858 telegraful se instala la Bistriţa, iar în 1900 reţeaua de telefonie. Între 1907 -1910 se realizează aducţiunea de apă de la Cuşma, în lungime de 21 de km şi se amenajează sistemul de canalizare al oraşului. În 1913 era edificată uzina electrică şi introdus iluminatul electric în oraş.

Primele proiecţii cinematografice au fost efectuate în anul 1910 la Asociaţia meşteşugarilor din Bistriţa (Gewerbeverein), iar în 1913 s-a deschis sala de cinema „Omnia” de pe Fleischeralle. Casele patricienilor din acele timpuri precum Casa Andreas Beuchel (numită şi loan Zidaru), Casa Peterman, Casa Argintarului, Casa cu Lei etc. sunt doar câteva din exemplele unor case a căror valoare este dată de frumuseţea şi originalitatea stilistică.

În secolul al XVIII-lea, burgul intră sub dominaţia forţei militare a habsburgilor şi are un rol important în controlarea graniţei estice a imperiului austriac. Acum este perioada poştalioanelor ce porneau din Piaţa Mică a oraşului spre Sibiu, Cernăuţi, Cracovia sau Viena pe drumuri istovitoare ce puteau dura şi 44 de ore. Cu diligenţa Bistriţei, prin Pasul Bârgăului se deplasa şi Jonathan Harker, eroul lui Bram Stoker, pentru a se întâlni cu contele Dracula. Astfel, legenda unui roman influenţează real un ţinut şi o zonă în care natura îndeamnă la poveste.

După al doilea război mondial s-au produs mutaţii importante în configuraţia oraşului şi a zonelor de locuit, acestea se vor extinde iar pe de altă parte, zona exterioară a oraşului va fi ocupată de amplasarea noilor unitaţi industriale. În urma reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1949, atribuţiile comunităţilor orăşeneşti au fost preluate de Comitetul Provizoriu al oraşului Bistriţa până în anul 1950, când a luat fiinţă Sfatul Popular al oraşului Bistriţa, iar în anul 1968, Consiliul Popular Bistriţa. În anul 1979, orașul Bistriţa a fost ridicat la rangul de municipiu.

La mulți ani, Bistrița!

(Surse: Wikipedia, Arhivele Naționale, Biblioteca Județeană, Primăria Bistrița, Consiliul Județean)