Ca jurnalist, întotdeauna mi-a făcut să fac reportaje la ţară, acolo unde oamenii te salută chiar dacă nu te-au văzut niciodată şi nici prin cap nu le-ar trece să nu îţi răspundă la întrebări, ceea ce, trebuie să recunoaştem, la oraş este o excepţie. Cu ţăranii în vârstă, adevăraţi, e o adevărată plăcere să stai la taclale despre orice mai ales dacă îi prinzi într-o duminică după-amiază, la poartă, pe banca din faţa casei. Atunci au chef să-şi aducă aminte de alte vremuri, întotdeauna mai bune, şi mai scapă şi câte o vorbă mai aspră la adresa celor de acum. Rareori mi-a fost dat să-i aud pe interlocutorii mei de la ţară înjurând conducătorii şi mult mai des punându-şi credinţa în Dumnezeu şi-n faptul că, în mâinile Lui, e şi binele şi răul.
De multe ori mă înfurie că m-am născut în acest neam de oameni resemnaţi de la care aş aştepta mai multă îndrăzneală. Totuşi, nu pot să nu preţuiesc înţelepciunea celor care ştiu că oamenii trec odată cu vremurile şi ce e scris în frunte ne e pus. Zilele trec una câte una, rareori ni se întâmplă să aflăm că cineva moare cu adevărat de foame în ţara noastră unde românul e milos şi nu-l judecă pe cerşetor, ci-i dă bani fără să clipească. Uneori mai aflăm că cineva, de nicăieri, a donat o casă unor amărâţi care au stat până nu demult la groapa de gunoi impresionaţi de o poveste văzută la televizor.
Buni la suflet şi ciudat de creduli şi naivi, românii mai au un defect: cred rapid şi uită la fel de repede. De aceste „capacităţi” ale noastre uzează, din plin, politicieni de toate neamurile şi din toate generaţiile cărora le dăm votul pentru că, noi credem că, de data aceasta, „săracii” vor încerca să facă mai mult bine. Dacă unul plânge la televizor şi altul ne cere să-l ajutăm, noi sărim ca fraierii şi nu-l lăsăm să fie oropsit fără să ne gândim măcar o secundă la ce se ascunde în spatele teatrului ieftin la care ne uităm.
Sunt deja 15 ani de când sunt jurnalist şi niciodată nu mă plictisesc de meseria asta. Dacă nu aş fi ales-o, poate că n-aş fi avut niciodată ocazia să întâlnesc oameni care au schimbat viaţa mea şi a altora. Nu i-aş fi întâlnit pe orfanii din Lechinţa care au apărut apoi într-o emisiune la Realitatea TV, nici pe mătuşa Ioana din Maramureş care avea pensie de trei lei, nici pe şomerul care-şi căuta de lucru de un an şi care m-a impresionat atât de mult cu povestea lui dureroasă încât de acolo a început sfârşitul ministeriatului lui Ioan Botiş. Nu aş fi avut ocazia să văd, în direct, inundaţiile de la Târlişua şi nici să filmez, prin uşa deschisă a unui elicopter, în genunchi, imagini cu zona calamitată. Nu aş fi trăit viaţa cu atât de multă intensitate şi cred că aş fi pierdut, aş fi avut o viaţă anostă.
În România m-am născut, acasă mă simt bine, aici am reuşit să fac ceea ce îmi place cel mai mult, îmi iubesc ţara, chiar dacă mulţi oameni despre care scriu au cu totul altă impresie.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu