”Mircea Gelu Buta și lumea în care s-a născut Colibița”

”Recenta carte semnată de Mircea Gelu Buta și care poartă titlul unei denumiri geografice, „Colibița” – este mai mult decât o monografie, ea se constituie într-un eseu despre lumea de ieri, lumea de azi și cea de mâine, un eseu despre viața în societate care urmează până la urmă niște tipare firești, cu toate accidentele care pot fi provocate de destin, de istorie, de politică sau de oameni în general. Această societate, care nu mai trebuie să-și ascundă trecutul fiindcă acesta ar contrazice proiectul politic al momentului, ne eliberează de prejudecăți și ne permite recuperarea sistematică, parcelă cu parcelă, a demnității naționale considerată cândva dușmănoasă față de ideologia acelei vremi care era internaționalismul proletar, discreditată și în prezent de cei care nu înțeleg adevăratul sens al valorilor unei culturi europene pe cale să renască și pe arcul carpatic, locul în care umblau păstorii, dăinuitori de când lumea.

Un astfel de loc a fost și Colibița până în ziua descoperirii calităților terapeutice ale aerului din zonă, eficient în tratamentul unei boli care făcea ravagii în vremea aceea – tuberculoza. Așa s-a făcut legătura dintre acest loc și termenul inseparabil de lumea bună a acelor timpuri – sanatoriul, care s-a bucurat de un binemeritat renume și a generat următorul nivel evolutiv – vilegiatura. Pentru câteva generații, vacanța de vară însemna o ședere la Colibița, populară mai ales în rândul intelectualilor clujeni și a elitelor din zonă. Evocarea se face doar prin publicarea discretă a unor fotografii vechi și unele nu foarte bine realizate tehnic, dar aceste imagini spun o poveste mai convingătoare decât un eseu de istorie a civilizației. Este povestea tristă a destinului unei națiuni care la un moment dat nu a mai vrut să știe de elitele ei, care a procedat la o mutilare ritualică a propriei inteligențe în numele unei puteri politice care nu suporta comparațiile fiindcă nu se pricepea la altceva decât la putere și nu avea altă credință decât păstrarea privilegiilor până în ceasul de apoi.

Este în acest sens remarcabil efortul doctorului Buta de a readuce în prezent un trecut nu foarte îndepărtat, dar repede uitat sau denaturat de clișee propagandistice. Nu pot să nu fac o legătură între „Colibița” și „Tabloul de absolvire”, ambele documentare scrise cu duioșie și mult devotament de un fiu al acestor locuri, care își dorește să cunoaștem adevărata viață din această parte a Transilvaniei, înainte de tăvălugul sovietic care ne-a aruncat pe toți în confuzia luptei de clasă și a negării de sine de teama lagărului de muncă forțată.

Colibița nu a fost și mai ales nu mai este un loc idilic, timpul, istoria și oamenii au schimbat locurile, în bine sau în rău, depinde de perspectiva privitorului și de intențiile sale. Autorul nu este nici partizan, nici nostalgic. El ne reamintește însă discret lecția pe care se străduiește să o predea de atâția ani de zile inclusiv de la catedra universitară: nu ajunge să tratăm trupul dacă uităm de suflet. Pare simplu, dar este până la urmă destul de complicat, dacă nu aproape imposibil de realizat în condițiile unei societăți care pe de o parte evoluează extraordinar de rapid, tehnologia dându-ne peste cap modul de viață cam o dată la douăzeci de ani, în timp ce viața noastră afectivă, evoluția noastră spirituală rămân în mod tragic și permanent în urmă, încercând disperat să facă față unor noi provocări înainte de a le fi rezolvat pe cele din trecut. Întotdeauna mai adaptabili, tinerii au început să nu-și mai pună o serie de întrebări, știind că nu vor găsi răspunsul și atunci preferă să simplifice relația lor cu lumea. E posibil să fie o soluție de moment; uneori, o comă indusă poate contribui la salvarea unui pacient, dar el nu poate rămâne la nesfârșit în această stare.

Colibița de azi, „marea de la munte” cum i se spune datorită prezenței lacului de acumulare care a schimbat complet profilul zonei, peisajul, dar și noile raporturi de proprietate care au făcut din zona limitrofă lacului o colonie de proprietăți private fără acces public sunt teme care au ajuns, uneori, să fie dezbătute public atunci când interesele unora sau ale altora o cereau.

Cartea lui Mircea Gelu Buta nu conține astfel de polemici, autorul nu și-a propus să pătrundă pe acest tărâm al confruntărilor de tot felul, dar în maniera sa discretă ne pune în față imaginile de altădată, imagini care uneori îți lasă impresia că polemizează discret cu prezentul, discret, fiindcă o imagine trebuie descifrată cu răbdare înainte ca ea să-ți dezvăluie tainele pe care le ascunde.

În imaginile vechi există un logos, o ordine a lumii care evident că nu avea cum să rămână neschimbată, dar care prin armonia ei ne semnalează numeroasele aspecte ale prezentului care numai armonice nu sunt.

Este un mesaj sobru, așa cum și autorul, discret și rezervat ne îngăduie, din când în când, să-i ghicim ideile prin care, pedagogic, încearcă să ne facă mai buni”.

Bistrița, 4 ianuarie 2018

Zorin Diaconescu