Monumentul ridicat din piatra fostei școli din Lușca a fost sfințit de Ziua Crucii

Un monument a fost sfințit, de Ziua Crucii, la Lușca în memoria celor care au ridicat vechea școală, dărămată între timp în care s-a găsit și o capsulă a timpului. Preotul Crin-Triandafil Theodorescu a recuperat o parte din piatră și a ridicat, împreună cu localnicii, un monument-troiță după o fotografie de la Arhivele Naționale, făcută de Dimitrie Gusti.

Școala primară din Lușca a fost construită după Primul Război Mondial, iar pe parcursul anilor ‘20 – ‘30 s-a lucrat la extinderi. După ce Lușca a devenit cartier al orașului Năsăud,copiii au fost trimiși la școlile din oraș. Școala din Lușca a fost folosită pentru cursurile elevilor Școlii profesionale de croitorie, apoi a fost abandonată, s-a degradat și a devenit periculoasă pentru trecători, așa că autoritățile locale au hotărât demolarea ei.

În timpul demolării s-a găsit o scrisoarea într-o sticlă, o capsulă a timpului, redactată la 9 mai 1939, când localnicii din Lușca lucrau la extinderea școlii. Era cu câteva luni înainte să izbucnească Al Doilea Război Mondial. Era semnată de Ioan Pop, primarul comunei Lușca, de Anton Pop, învățător, Ioan Vălean, preot și Laura Pop, soția învățătorului, trimis pe front în Al Doilea Război Mondial, unde a avut gradul de sublocotenent și a murit în Munții Tatra în 1944. Este îngropat în fața bisericii din Lușca, unde slujește acum preotul Crin-Triandafil Theodorescu.

Impresionat de toată această istorie locală, preotul Theodorescu a strâns 30 de bărbați care au recuperat piatra din care a fost construită vechea școală, aceeași piatră din care s-a construit biserica. Cu piatra recuperată a construit un monument în locul unde s-a aflat școala, proiectat după o fotografie de la Arhivele Naționale, făcută de Dimitrie Gusti în timpul campaniei lui de cercetare sociologică în Țara Năsăudului, în urma căreia a fost înființat Muzeul Satului din București.

Duminică, de Ziua Înălțării Sfintei Cruci, monumentul a fost sfințit.

”Am sfințit Răstignirea-Școlii. Că asta a fost demolarea ei, o răstignire, iar din piatra ei am construit o înviere proaspătă. Absurd, beat de visare, cred, sper și iubesc că într-o zi va fi iar o școală aici. Dacă nu, măcar o grădiniță. O creșă de copii. Și că dacă Dumnezeu a scos apă din piatră și a prefăcut pustiurile în grădini cu flori, aș fi nepoliticos să cred că n-ar putea să facă încă o minune. (…) Azi, pe șoptite și pe rugate, am făcut istorie și-am bătut-o în cuiele înveșnicirii. Am legat, prin rugăciunea noastră, pe cei care au trăit și-au visat de cei care vor veni și vor visa. Pentru că răstignirea asta le va aminti mereu că au datorii pentru bătrâni. Au datoria să continue să viseze. Noi nu vom mai fi, dar ei ne vor cunoaște după faptele mâinilor mele. (…) La final (dar ce înseamnă final, când e vorba de dragoste?) am cântat toți Hristos a înviat din morți. A fost Paști pentru părintele Ioan, Anton învățătorul, Ioan primarul, preoteasa Laura, cei de pe documentul găsit în zidul școlii. I-am înviat cu dragostea noastră, i-am tras afară din mormintele uitării și le-am înșurubat aripi proaspete, date cu praf ceresc, azuriu. Că despre asta este istoria unui popor, despre exploatarea morții și rafinarea ei într-un viitor tangibil și luminos”, a scris pr. Crin-Triandafil Teheodorescu pe pagina sa de Facebook. Mai jos găsiți textul integral.

El anunță că din restul de piatră rămas din școală va ridica ”o capelă de rugăciune, mică, mică”.

”O să-mi chem prietenii și-o să o ridicăm dând piatra din mână în mână. La urmă, fiecare-și va scrijeli numele pe o piatră și eu, când voi fi bătrân și orb, o să pipăi numele lor cu degetele și-o să-i binecuvântez. Vom lucra în tăcere, cum în tăcere am sfințit și Răstigirea-Școlii. Pe cel mai vorbăreț dintre noi o să-l punem să citească Psaltirea cu voce tare, să ne țină inimile în cer câtă vreme mâinile noastre vor răscoli țărâna trecătoare a lumii ăsteia, în căutarea sensului celei viitoare. Hristos a înviat!”