O lecţie de viaţă. Calvarul prin care a trecut Margit Moldovan odată diagnosticată cu cancer – VIDEO

„În anul 2006, mai exact în luna octombrie, am făcut un test de rutină, testul Papanicolau. Spun un test de rutină, nu pentru că mi-a fost rău sau că aş fi fost bolnavă. Mi-am spus că am o vârstă şi e bine să fac acest test. Nu mi-a ieşit testul bine, a ieşit pozitiv, mi s-a făcut biopsia şi am primit diagnosticul de cancer col uterin. În afară că mă simţeam obosită, nu am simţit nimic. Mi-am spus că oboseala vine din faptul că lucram peste program, lucram atunci la mai multe proiecte şi credeam că oboseala vine de la stres şi multă muncă. După ce mi s-a făcut biopsia şi am primit diagnosticul, am fost îndrumată spre Institutul Oncologic din Cluj-Napoca. Nu am crezut niciodată că mă voi îmbolnăvi şi voi avea diagnosticul de cancer. A fost un şoc pentru mine, am crezut că nu trăiesc realitatea şi pur şi simplu nu am vrut să accept acest diagnostic. Am dorit să ascund sub o anumită formă perioada aceasta a vieţii mele mai ales că nu m-am confruntat niciodată cu probleme de sănătate în anii anteriori. Eram foarte speriată şi mă gândeam foarte mult la familia mea şi la copii”, a declarat, la vremea aceea, pentru Credo TV, Margit Moldovan.

Ea a mărturisit că întreaga familie a fost disperată la vestea ca ea suferă de cancer.

„Soţul meu a fost disperat. A început să alerge pe la prieteni şi să ceară ajutor. În ceea ce priveşte copiii, am stabilit de comun acord cu soţul meu, fiind înainte de sărbătorile de iarnă, să lăsăm să treacă sărbătorile şi apoi să stăm de vorbă cu ei, dar băiatul cel mare mi-a găsit biopsia acasă, a intrat pe internet şi, când am stat de vorbă cu el, era atât de documentat încât nu am putut ascunde nimic. Băiatul cel mic avea atunci 10 ani  şi am vrut să îl protejăm, dar noi, practic, l-am exclus din cercul nostru. A observat că se întâmplă ceva. Ştia că ceva nu e în regulă, dar nu am discutat cu el şi astfel am îngreunat situaţia lui, s-a închis foarte mult în el”, a povestit Margit Moldovan.

În luna februarie a anului 2007, după cistostatice şi chimioterapie, a fost operată. După aceasta, a mai urmat tratamente peste tratamente şi, din trei în trei luni, controale la Institutul Oncologic la Cluj.

„Tratamentul este specific bolii, este foarte greu. La început credeam că nu o să am probleme, la primele şedinţe, dar a început senzaţia de rău, nu aveam poftă de mâncare, a început să-mi cadă părul. Mie nu în totalitate. Eram foarte obosită. Uneori nu puteam urca scările sau să-mi duc geanta, nu eram în stare să mă dau jos din pat, să mă descalţ. Mă ascundeam de copii să nu mă vadă în ce hal am ajuns şi slăbeam în fiecare zi. Pur şi simplu mă uscam. A fost greu. Tratamentul a fost eficient, nu pot aduce reproşuri, dar acest lucru numai pe moment. Tratamentul practic, razele şi citostaticele ajută boala, cancerul, să nu evolueze, să nu avanseze. Şi tratamentul are efecte secundare pentru că distruge organismul şi ce e bun în el. Am avut ca şi om şi eu îndoielile mele în privinţa tratamentului, mai ales în privinţa histerectomiei. Am acceptat pentru familie, deşi când am discutat cu specialiştii, am refuzat, am spus că nu o să fiu o soţie, o femeie întreagă, dar, după ce m-am consultat cu specialiştii, mi-au spus că e singura mea şansă pentru ca boala să nu se extindă mai mult. De dragul familiei am acceptat ”, a spus ea.

La un moment dat, ea spune că medicii au informat-o că a recidivat cancerul în organismul ei.

„În 2008, am fost programată, din nou, pentru tratament şi pentru a doua operaţie. Am plecat la Târgu Mureş şi medicul mi-a arătat cât e de mare e cancerul şi unde e situat şi mi-a spus că nu se poate opera. Atunci am înţeles că viaţa mea s-a scurtat şi că, de fapt, înseamnă încă undeva şase luni. După ce am aflat că tratamentul nu e suficient, am înţeles că singura mea scăpare este Dumnezeu. În Scriptură, am găsit multe exemple de vindecare. Sunt multe, vindecarea orbului, a slăbănogului, a femeii cu scurgere de sânge. Mi-au întărit foarte mult credinţa”, a spus ea.

După toate acestea, zi de zi a citit Biblia şi s-a simţit tot mai aproape de Dumnezeu.

„Mulţi ziceau că mai am o zi, că mai am două, că nu trece anul 2008 şi voi fi în ţărâna pământului, m-am încrezut în Dumnezeu pentru că mi-a vorbit şi mi-a spus Femeie, pocăieşte-te, strigă către mine şi roagă-te aşa: prinde-te de poala Mea şi spune nu mă las de Tine până nu mă binecuvântezi, până nu mă vindeci. Mergeam la serile de rugăciune şi Domnul a lăsat toate poverile altora şi mi-a vorbit doar mie. Citind Biblia am înţeles cum trebuie să trăiesc, ce nu am făcut, ce trebuie să fac şi am făcut acest pas. În 15 martie 2008, m-am botezat în apa botezului. În noaptea respectivă, am simţit dragostea şi îndurarea Lui, am simţit cum a înlăturat cancerul din trupul meu”, a spus ea.

În 1 martie 2008, s-a prezentat la un nou tratament la Cluj. A făcut un nou set de analize, iar rezultatele au arătat că nu mai avea nicio celulă de cancer. Atunci a crezut că e vindecată în totalitate.

Margit Moldovan a spus că, în tot acest timp, soţul ei a susţinut-o foarte mult atât înainte, cât şi după intervenţia chirurgicală.

„El a avut grijă de mine. Pot să spun că el trăia şi simţea practice această durere imensă. Atunci când am făcut tratament cu citostacice la Cluj, soţul meu a fost operat. Am fost lăsată două zile să stau cu familia şi, a doua zi de Crăciun, soţul meu a fost operat. Când medical a ieşit din operaţie mi-a spus că Ovidiu are cancer. Atunci am spus Doamne, ce vrei de la noi? De ce amândoi? De ce părinţi şi ce se va întâmpla cu copiii? Eu aveam 38 de ani atunci, iar soţul meu 40. Am avut însă susţinere din partea familiei. Părinţii mei au aflat mai târziu despre problemele mele de sănătate, înainte de a fi operată pentru că nu am reuşit să mai ascund. Am mai avut susţinere şi din partea colegilor, a prietenilor, şi biserica din care fac parte m-au susţinut mult în rugăciuni. Colegii au fost foarte înţelegători cu mine. Atunci am aflat despre colegele mele care au fost diagnosticate cu cancer şi care şi ele au ascuns, iar acest lucru m-a întărit văzând că şi ele sunt bine. A fost o întărire pentru mine. Am simţit o prezenţă necunoscută care tot timpul mi-a dat o siguranţă şi o încredere în mine. Cred că cel mai mult m-a susţinut Dumnezeu, de acolo am primit putere”, a spus ea.

Întrebată de ce a avut tendinţa să-şi ascundă boala, Margit Moldovan a spus: „Eu am încercat să-mi ascund boala de familie, de copii, pentru a-i proteja şi am sperat să fie un diagnostic greşit. Am aşteptat să treacă timpul şi să accept eu în primul rând această boală şi să pot discuta cu cineva. Am avut şi o cădere psihică. Pur şi simplu nu voiam să discut cu nimeni, nu voiam să ştiu mai multe despre cancer. Am avut momente când soţul meu stătea ore întregi lângă patul să scot un cuvânt, să discutăm, dar nu am putut. Comunicarea e importantă într-o familie, dar sunt momente în care e greu de depăşit”.

Referitor la ajutorul care l-a primit de la Dumnezeu, Margit Moldovan a spus că a simţit prezenţa Lui chiar şi atunci când nu ştia cu exactitate ce se întâmplă.

„Nu ştiam de unde e ajutorul acesta. Fiind atât de greu, un fost coleg de-al meu m-a invitat la o biserică şi am acceptat. Am intrat în acea biserică şi acolo am rămas. Am simţit acolo o prezenţă minunată ce mi-a umplut sufletul. Am simţit multă dragoste, pace şi, frecventând biserica, citind Scriptura, simţeam că prind putere. Mă hrăneam cu fiecare cuvânt. De prima dată când am intrat în biserică, am ştiut că acolo e locul meu. Toată predica mie îmi suna şi toate cântările erau pentru mine. Eu aveam nevoie de vindecarea sufletului şi a trupului”, a mărturisit ea.

Ea a spus că nu a fost interesată de biserică înainte să se îmbolnăvească.

„Cred că nici nu m-a interesat. Doar când eram în suferinţă. Aşa este omul, atunci te gândeşti mai mult la Dumnezeu când treci printr-o încercare. Îmi pare rău, nu e o laudă pentru mine, îmi pare rău să vă spun că, până atunci, nu am citit nici Biblia. Părinţii mei nici măcar nu au auzit de penticostali. Mergeam la biserică, la ortodocşi, mă rugam, dar, de obicei, mergeam de sărbători şi spuneam Tatăl Nostru şi Născătoarea de câte şapte ori şi atât. Nu am experimentat nici mai mult, nici mai profund”, a spus ea.

Cât a făcut tratament, nu a mers la serviciu, fiind foarte slăbită, dar şi-a găsit altă ocupaţie.

„Mi-am găsit ocupaţie, în Policlinică, în Oncologie. Când venea un caz nou, săream în ajutor. Pot spune că stând de vorbă, discutând, consiliind, m-am ajutat şi pe mine. După operaţie, am început să merg iar la serviciu şi a fost bine pentru mine fiindcă aveam tendinţa să mă izolez. Am mers la început o oră, două, apoi am revenit. E foarte plăcut la serviciu. Uneori, dimineaţa, când nu eram bolnavă, mă gândeam că ar fi bine să fiu liberă, dar când m-am îmbolnăvit doream să merg la serviciu, dar nu puteam”, a mărturisit ea.

Celor care se confruntă cu această boală cumplită numită cancer, Margit Moldovan le-a spus în interviul respectiv, să îşi pună toată nădejdea în Dumnezeu.

„Cred cu adevărat că această boală nu este decât o încercare. Te pune în faţa unei hotărâri: dacă vei alege omul, vei pierde, dacă îl vei alege pe Dumnezeu, vei fi un învingător pentru că El nu a dezamăgit pe nimeni niciodată”, a spus ea.

Dumnezeu să o odihnească în pace!