Oameni de onoare. O reparaţie morală

Eu cred că un om care le dă de lucru altora şi ei pleacă acasă, la sfârşit de lună, cu un salariu din care îşi întreţin familiile după ce au muncit cinstit pentru că au avut unde e mult mai de onoare decât cei care au făcut lucruri numai pentru ei, oricât de glorioase ar fi. Una e să adormi seara cu grija a sute de oameni care aşteaptă ziua de salariu şi alta e să-ţi pese numai de performanţele tale, de cărţile pe care le scrii, de meciurile pe care le câştigi sau de notele tale de la şcoală.

L-am cunoscut pe domnul Emil Iugan în urmă cu mai mulţi ani când ruşii au tăiat gazul pentru Europa de vest. Lucram la Realitatea TV şi am făcut un reportaj în care dânsul a explicat unei ţări întregi că noi, românii, ne-am putea încălzi cu biomasă, care nu înseamnă doar lemn, ci resturi vegetale de tot felul. Cu o astfel de centrală sunt încălzite, la Lunca Ilvei, şcoala, blocurile, primăria. Încă de pe atunci, omul mi s-a părut vizionar şi cred în continuare că este. A făcut lucruri foarte bune pentru comunitatea în care trăieşte. Oamenii au un loc de muncă în fabrica lui de la Lunca Ilvei şi nu sunt deloc puţini, peste 200.

În ultimii ani, a trebuit să se reinventeze de zeci de ori. E drept că a tăiat şi pădurea, dar de pe urma acestei activităţi numită de unii odioasă sute de familii au ce pune pe masă şi nu sunt obligate să ia securea, ca ţiganii din Budacu de Sus, să măcelărească pădurea ca să aibă ce mânca sau cu ce îşi trimite copiii la şcoală.

Nu cred că acest om care a făcut atât de multe pentru comunitate trebuia hulit atât pentru că cineva l-a propus pentru un titlu. Prea uşor punem etichete şi prea mult confundăm onoarea cu gloria. Cine nu mă crede să citească un text minunat care, din păcate, nu e scris de mine. Îl găsiţi AICI.  Se numeşte „Familia și pământul. Sau cum de mai există fabrică de cherestea cu proprietar român”. Veţi descoperi un om cu „patru degete lipsă la mâna dreaptă, semn că producția își mai ia tainul”, care nu s-a dat înapoi de la muncă niciodată. Presse One scrie că, deși a adunat o avere de milioane de euro, locuiește tot în satul Șanț, într-o casă construită pe vatra unde i-au locuit bunicii. Pot să confirm. Pe vremea când am făcut reportajul pentru tv m-a invitat la dânsul acasă şi am băut împreună un suc natural făcut cu un storcător adus din străinătate de care era foarte impresionat. După ce ne-am vitaminizat m-a dus la căminul de bătrâni pe care îl construise – la vremea aceea încă lupta pentru nu ştiu ce autorizaţii pe care nu le primea şi era tare amărât -, m-a dus la biserica pe care o ridicase şi de care era foarte mândru. Am umblat şi prin fabrică, mi-a explicat cum am putea trăi noi, românii, folosind tot ce ne-a dat Dumnezeu. Am venit de acolo bucuroasă, dar şi revoltată. Nu înţelegeam de ce un om aşa de înţelept şi de bine intenţionat nu e ascultat. La vremea respectivă, toată naţia noastră plângea că ne-au tăiat ruşii gazul şi vom muri de frig. Soluţii existau, dar nu voia nimeni să ţină cont de ele.

De fiecare dată când văd ogoarele pline de tulei de porumb, îmi aduc aminte de ce mi-a spus. Că e o sursă numai bună de biomasă. Chiar azi m-am gândit iar la dânsul când am trecut cu maşina prin zona de câmpie a judeţului, plină de resturi vegetale. În loc să producă energie şi căldură într-o centrală pe biomasă, vor arde probabil la primăvară când ţăranii le vor da iar foc şi pompierii se vor chinui să-l stingă. Între timp, noi vom tăia pădurea să ne încălzim sau vom da un salariu pe factura de la gaz.

Pentru mine, un om de onoare e cel care se ţine de cuvânt, iar un patron care-şi plăteşte angajaţii, asta face. E de onoare! Ca ziarist, am lucrat în multe locuri şi extrem de mult am suferit când patronii nu mă plăteau la timp sau cu sume derizorii. În timp ce ei huzureau pe bani foarte mulţi obţinuţi adesea pe spinarea noastră, de noi, reporterii, îşi băteau joc prefăcându-se că au uitat că e zi de salariu sau plătindu-ne în batjocură în baza unor contracte odioase de drepturi de autor, ceea ce înseamnă zero contribuţii la stat, linii trase în cartea de muncă, lipsă asigurări. Se foloseau de entuziasmul şi naivitatea noastră care trăiam ca să fim ziarişti, am fi venit cu bani de acasă doar să ne lase să scriem prin ziare. Erau, la rândul lor, nişte vedete, însă azi, când mă uit retrospectiv, nu i-aş numi în ruptul capului oameni de onoare. Decât să plătesc un om în bătaie de joc sau să nu-l plătesc, mai bine muncesc eu cât mă ţin puterile. Asta e filosofia mea de viaţă cu care am rămas în urma numeroaselor experinţe personale cu diverse „vedete” media pentru care am lucrat.

Ultima oară l-am întâlnit pe Emil Iugan la deschiderea anului şcolar de la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”. L-am întrebat despre campus şi mi-a explicat cât de complicată a fost lucrarea din punct de vedere birocratic. Era totuşi mulţumit că un inginer tânăr a reuşit să o ducă la bun sfârşit. Era mândru de el ca de propriul copil. Nici măcar nu a vrut să-mi spună prea multe ca să nu-i ia din cununa de lauri. Desigur că se vor găsi mulţi care vor spune că nu e bine ce a făcut, că se putea şi mai bine. Nu o să-i contrazic fiindcă nu sunt constructor şi chiar nu mă pricep. Sunt de acord că întotdeauna e loc de mai bine şi probabil că era şi în acest caz.

Pe de altă parte, vreau să vă asigur că nu am niciun interes nici să-l laud pe domnul Iugan. Nu am nicio relaţie contractuală cu firmele dânsului şi niciun interes în ce-l priveşte. Am simţit însă nevoia să spun câteva lucruri care ţin de experienţa mea personală cu acest om pentru că mi se pare nedrept să aruncăm asupra oricui cu invective mai ales dacă nu ştim mare lucru despre ce face şi, vorba înţelepţilor, nu am făcut nici măcar un pas în papucii lui, ceea ce, în traducere liberă înseamnă că nu i-am cunoscut grijile şi responsabilităţile.

Dacă avea sau nu nevoie de titlul de cetăţean de onoare eu, una, nu ştiu. Nu cred că e un vânător de titluri, dar eleganţa te face uneori să accepţi şi lucruri de care nu ai nevoie doar pentru că cineva s-a gândit că le meriţi. Aşa că, pentru mine, un om care dă de lucru la alţi 200, iar din salariile lor mai trăiesc încă pe atâţi, e un om de onoare pentru că nu se gândeşte doar la sine, ci poartă grija altora, pentru că ar putea liniştit să trăiască din ce a agonisit o viaţă, dar merge înainte pentru toţi cei care au avut încredere în el şi care l-au urmat şi la bine, şi la greu.

Notă: Potrivit unor informaţii oficiale, toate firmele familiei Iugan au peste o mie de angajaţi.