Eu, una, mă tem de moarte. Nu pot să privesc cadavre, nu mă apropii de sicrie, nu vreau să primesc nimic de la înmormântări, nici pâinea care se dă de pomană, nimic. Sunt capabilă să înfrunt oprobriul public, dar nu iau. Din acest punct de vedere, moştenesc toate apucăturile tatălui meu pe care ultima oară l-am văzut viu. Apoi nu am mai vrut să văd nimic, eram în stare să nu mai intru în casă numai să nu-l văd mort. Satul mă judecă probabil şi acum pentru că m-am opus să-l petrecem pe ultimul drum cu sicriul deschis. Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că m-am temut de cadavru. Pur şi simplu nu am vrut să privesc moartea în faţă. Mă îngrozeşte şi acum ideea la fel de mult ca şi atunci. Nu mi se pare vindecabilă această teamă.
Ce m-a apucat să scriu azi despre moarte? Vestea care m-a cutremurat de îndată ce am deschis computerul în această seară şi am aflat că a murit avocatul Ovidiu Domnici, un om apropiat de vârsta mea. Avea doar 41 de ani. Ne-am întâlnit de multe ori în cabinetul avocatului Augustin Zegrean împreună cu care lucra, ne salutam. Mereu zâmbea. Mi s-a părut că face notă discordantă faţă de restul avocaţilor destul de încrâncenaţi şi morocănoşi, aplecaţi peste dosare, preocupaţi să împartă lumea în inculpaţi şi părţi vătămate. Nu-mi vine să cred că a murit. Cum să moară un om care zâmbeşte? Cum să moară atât de bizar şi de lipsit de sens?
Sunt întrebări la care vom afla răspunsul probabil doar atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu faţă către faţă. El va spulbera mistere şi ne va explica de ce viaţa noastră şi a cunoscuţilor noştri a fost astfel şi nu altfel.
E dureros să afli veşti precum cea de azi. E şi mai dureros pentru apropiaţii lui Ovidiu Domnici, pentru soţia şi copiii lui. E un coşmar de-a dreptul, aşa că nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei şi să trăim cu speranţa că Dumnezeu va avea grijă de vieţile lor şi le va zâmbi ca un adevărat Tată Ceresc.
Chiar dacă unghiul din care privim noi arată altceva, Dumnezeu e bun, mai spune prietena mea.
Cristiana Sabău
R.I.P.!
Sunt de prisos toate cuvintele din lume. Cu toate acestea…
Inca nu pot crede …am citit stirea in mai multe cotidiane si e de neinteles!
Cum sa se duca atat de devreme?
Si copiii lui dragi sa nu-l aiba alaturi? A muncit atat de mult si tot nu si-a pierdut zambetul .Mi-l imaginez ca si de acolo, de sus, ar zambi citind ce se scrie despre el…Condoleante tuturor apropiatilor lui!
Dzeu sa-l primeasca in imparatia LUi si sa-i ierte pacatele! Am ramas fara cuvinte la aflarea vestii 🙁 Ii voi pastra mereu in amintire zimbetul frumos si pofta de viata …Va indemn sa ne rugam pentru sotia lui Ovidiu pentru o noua sansa la viata, pentru copilasii lor si pentru alinarea poverii sufletesti a celor ramasi in urma. Dzeu este bun si ne iubeste pe toti chiar daca uneori nu ne este dat sa ii intelegem deciziile privind viata noastra paminteana…