Pentru ce mai sunt bune facultăţile?

Aberaţia care este, din câte înţeleg, una reglementată prin lege. Formularea sofisticată  arată că este posibilă: „recunoaşterea şi echivalarea competenţelor profesionale dobândite formal, nonformal sau informal de către cadrele didactice cu funcţii de educatori/educatoare, institutori/institutoare, învăţător/învăţătoare, maistru-instructor, antrenor, în vederea ocupării funcţiei didactice de profesor pentru învăţământul preşcolar, profesor pentru învăţământul primar, profesor de instruire practică, respectiv profesor antrenor în cluburile sportive şcolare, palatele şi cluburile copiilor”.

Mai precis, o persoană care a urmat liceul pedagocic şi a terminat 12 clase, fără nici cel mai mic efort şi aspiraţie de a studia mai departe ca să aprofundeze ce a învăţat în liceu, poate fi profesor. Minunat! Să-mi explice şi mie cineva dacă se cheamă cumva că profesorii au şi-au „ros coatele” patru sau cinci ani pe băncile universităţilor sunt fraieri în acest caz.

Să nu mă înţelegeţi greşit, am toată stima pentru cei/cele care ne învaţă să tragem liniuţe, să scriem şi să citim, la fel cum le admir şi pe asistentele capabile să zâmbească unui pacient, să-i facă o injecţie care doare cât mai puţin. De câte ori însă o asistentă e avansată la statutul de medic? De câte ori, după completarea unui tabel lung, e lăsată să opereze pe cord deschis? Niciodată! Dacă vrea să facă acest lucru, nu are decât să urmeze şase ani de Medicină, singura facultate care nu poate fi făcută la fără frecvenţă sau „la distanţă”. Pentru restul e posibil orice.

În ce-i priveşte pe învăţători, educatori sau maiştri, indiferent cât de mult ar studia fiecare (la faza postliceală dar nonuniversitară a existenţei lor), câtă dorinţă de cunoaştere a avea, le va fi greu, dacă nu imposibil să transmită elevilor ceea ce nu au trăit niciodată: respectul pentru acest mod de viaţă pe care nu şi-l pot bifa în experienţa personală. Ce mesaj va transmite un astfel de „profesor” elevilor? Că orice zbatere să urmezi o universitate e inutilă atât timp cât ţi se „recunosc şi echivalează” competenţele?

Nu e de ajuns lecţia pe care am învăţat-o la Bacalaureatul din acest an, că mai rău nu se poate? Uite că se poate. Învăţătorii, educatorii şi maiştri ajunşi peste noapte profesori după ce au completat un tabel vor demonstra probabil că acesta este doar un nivel al limitei de incompetenţă din învăţământul nostru. Vor urma alte şi alte valuri.

De ce nu cred în valabilitatea tabelelor? Pentru că, la noi, totul e făcătură, totul e fals, totul e „pilă” pusă undeva, la cineva. Lucrurile nu sunt făcute cu seriozitate, cu respect pentru tine şi alţii.

Cine vrea să ajungă ceva nu are decât să muncească şi să parcurgă fiecare pas aşa cum ştie el că e cel mai bine. Săriturile peste etape nu fac altceva decât să determine ca, la aterizare, căzătura să sune foarte tare.

Cristiana Sabău