Poate că viitoarea generaţie va avea ce sărbători

Zilele acestea ne-am întrecut în demonstraţii că suntem patrioţi şi buni români. Am fost foarte mândri de asta, iar dacă nu era reţeaua de socializare nu ştiu zău ce ne făceam ducând lipsă de admiratori şi aplaudaci virtuali.

Nu aveam de gând să scriu despre asta exact acum, dar s-a întâmplat să constat cu ajutorul unor oameni de bine că nu sunt patriot şi nici bun român – ca să nu mai zic de faptul că aş putea fi chiar un reprezentant al „agenturilor” străine – fiindcă nu cad pe spate de admiraţie şi bucurie când văd copii îmbrăcaţi în costume populare şi aranjaţi ca nişte pioni pe o tablă de şah şi, evident, foarte fericiţi.

Nu cad pentru simplul motiv că ştiu foarte bine ce se ascunde în spatele acestor „regii”. De regulă câte o doamnă mai milităroasă  care zbiară: „Stai, măi, acolo, nu te mişca că nu mori 5 minute!”, ca să rezum într-o frază tot arsenalul de vorbe grele ce nu se aude în fotografia de Facebook, minunata fotografie însoţită de sute de like-uri care gâdilă orgoliul vreunui directoraş, pus acolo de mai marii de la partidul din care, cu onor, face şi el parte.

Fireşte că nimeni nu moare dacă stă nemişcat 5 minute. Nu despre asta este vorba, ci despre ceea ce clădim în mintea acestor românaşi încă din primii ani de viaţă: să fie buni executanţi, să nu îndrăznească să mişte în front, să fie slugi preaplecate, să nu cumva să aibă vreo iniţiativă diferită de cea a superiorului (în cazul de faţă doamna, mai târziu şeful de la serviciu, de la partid, conducătorul Guvernului şi al ţării), să fie ascultători fiindcă ştiu mai bine cei mari şi puternici de ce au ei nevoie.

Timp de 40 de ani, aşa i-a dresat comunismul pe bunicii şi părinţii noştri: să fie o turmă ascultătoare, iar noi, adulţii de azi, am învăţat de la ai noştri că e mai bine să taci şi să te prefaci că faci fiindcă „nu moare nimeni” dacă ascultă nişte vorbe goale la şedinţa de la partid, nişte laude deşănţate pentru unii tovarăşi, dacă îi aplaudă pe nişte neica nimeni care au primit diplome fără valoare. Nu ţine o veşnicie tărăşenia. Apoi, fiecare „se descurcă”.

În comunism, oamenii se prefăceau că lucrează pământul la CAP, dar în realitate nu făceau altceva decât să fure noaptea recolta de peste zi. Şoferii se prefăceau că sunt la volanul unor maşini care consumă mult. În realitate, furau seara carburant pentru ziua cu soţ sau fără soţ în care îşi puteau scoate şi ei Daciile la o plimbare. Mecanicii furau piese din fabrică, alţii porţelanuri, vânzătorii marfa din magazine, etc. Toţi ascultau ce li se spune şi făceau ce ştiau ei mai bine: trişau, fentau, furau, se descurcau. Aceste metehne sunt valabile şi azi în România centenară, iar dascălii noştri le transmit cu onor mai departe.

În realitate, sărbătorirea de joi a Centenarului a fost cam aşa: copii, haideţi la şcoală îmbrăcaţi în costume populare că nu mai facem ore, mergem şi noi mai devreme acasă că vine minivacanţa. Se cheamă că facem activităţi patriotice. Nu moare nimeni dacă execută ordinul de a veni împopoţonat, nici dacă stă dezbrăcat în frig să facem poza. Înaintaşii noştri s-au dus pe ger până la Alba Iulia. Apoi, o postăm pe Facebook, Inspectoratul ne dă like şi nu se supără nimeni dacă apoi mergem frumuşel acasă. Facem ce trebuie şi apoi ne descurcăm cum putem. Nu-i aşa?

Ce înţelege copilul din asta? Reţeta de succes cu care poţi trăi liniştit în România dacă eşti un bun executant. Poţi intra într-un partid politic, poţi primi o funcţie de director, un salariu bun de la stat. Nu trebuie să faci nimic altceva decât să execuţi nişte ordine şi să aplauzi tare, din primul rând să te vadă şeful. Apoi o poţi tuli liniştit acasă, să-ţi tai şi tu porcul, să-ţi faci curăţenie de sărbători.

O să mă întrebaţi care este problema şi de ce din punctul meu de vedere aceşti oameni nu pot fi consideraţi patrioţi, deşi au îmbrăcat costume populare, au cântat din toată inima cântece patriotice, s-au chinuit să scrie diverse  pe terenuri de sport şi în curţi. Pentru simplul motiv că toţi aceşti executanţi de parade îi învaţă pe copii scurtăturile prin care să evite munca serioasă în favoarea spectacolului zgomotos care să acopere lenea şi nepriceperea.

Nu fac la fel şi mai marii oraşului, ai judeţului şi ai ţării? Nu s-au întrecut ei tot anul în spectacole, în dezveliri de statui şi parade? Nu au cheltuit milioane de euro pentru cântece şi dansuri patriotice? Nu s-au îmbrăcat ei în fel şi chip? Avem ceva concret făcut în anul centenarului? Nu! Nicio bucată de autostradă, niciun spital regional, nimic. În schimb, avem bugetari exagerat de bine plătiţi, executanţi de ordine răsplătiţi cu posturi în instituţii publice, cu funcţii, chiar dacă habar nu au de nimic. Mai avem mii de diplome împărţite, hârtii fără valoare, zeci de cetăţeni de onoare care nu au făcut nimic altceva decât munca pentru care sunt plătiţi. A obiectat cineva? Cine să obiecteze? Executanţii învăţaţi de mici? Chiar mă gândeam ieri, la Năsăud: da, merită să fie cetăţean de onoare un om la o vârstă venerabilă, cardinal la Vatican, care, în loc să stea frumos în palatul papal, vine iarna în România să aducă un tomograf într-un spital oropsit. Chiar merită. A făcut ceva ce nu era obligat să facă pentru nişte necunoscuţi dintr-un alt capăt al Europei care merg zi de zi într-un spital ce arată ca acum 50 de ani.

Tovarăşii, pardon, camarazii, se ajută între ei şi se răsplătesc pentru „merite deosebite”. Nu se lasă la greu. Aceasta este, în opinia mea, ideea sădită adânc în mintea oricărui copil scos de la ore de însuşi director şi dus în curte pentru poza în care nu s-au văzut hârtiile aruncate aiurea chiar de cei mici, chiştoacele de la ţigările fumate chiar de profesori şi aruncate apoi pe jos, nu s-a văzut nici bucuria că nu facem ore atât a copiilor, cât şi a adulţilor.

În opinia mea şi nu numai, eşti bun patriot dacă îţi faci treaba la care te pricepi cât mai bine fără să trişezi. Mai eşti patriot dacă eşti cetăţean, cum spunea şi Vasile Dâncu, mai precis dacă înţelegi că viaţa ta nu e numai în spatele uşii casei/apartamentului, ci şi pe casa scării, pe strada ta, în oraşul în care locuieşti, în judeţul şi în ţara ta. Asta înseamnă să-ţi pese, să faci ceva mai mult decât să treci pe stradă, prin oraş, prin ţară, nu doar să constaţi.

Iar dacă-ţi pasă, te vei apleca şi vei ridica hârtia aruncată pe jos, îl vei certa pe cel care o aruncă, nu vei sta acasă când sunt alegeri, ci vei merge la vot, iar dacă nu ai pe cine alege, vei candida chiar tu, nu vei lăsa alesul să-şi facă de cap, te vei duce şi îl vei trage de mânecă, nu vei aplauda, ci vei critica constructiv, nu te vei ascunde în spatele anonimatului, ci îi vei spune adevărul verde în faţă. Aşa îl vei obliga să-i fie ruşine, să nu mai facă, să înţeleagă că tu îl plăteşti ca să te slujească, nu să-şi bată joc şi să te umilească.

Dar, ca să ajungem aici, trebuie să nu mai sădim în mintea niciunui copil că a fi un bun executant înseamnă a fi un bun român. Nu trebuie să-i mai arătăm scurtăturile şi nici să-i inoculăm ideea că nu ni se întâmplă nimic dacă o luăm pe ele îmbrăcaţi în costume populare şi cântând imnuri patriotice. Dacă înţelegem măcar atâta lucru în an centenar, poate că viitoarea generaţie va avea ce sărbători la următorul.