Politicienii se tot bat, noi tot pierdem

Sensul principal al verbului „a bate” este „a (se) lovi, a (se) izbi repetat şi violent (cu palma, cu pumnul, cu băţul, cu biciul etc.). Mai avem printre sensurile lui şi „a da lovituri, a lovi, a izbi”. În schimb, „a învinge” are drept sens principal: „a înfrânge, a bate pe inamic, pe adversar (în război), a triumfa, a doborî”, iar secundar „a doborî, a birui, a copleşi, a duce până la capăt”.

Da, ştiu că oamenii politici nu pun deloc preţ pe cuvinte, ci pe fapte. Cunosc acest refren care nu le face cinste fiindcă, atât timp cât arma cea mai importantă în democraţie este cuvântul, să spui că nu-ţi pasă de vorbe, doar de fapte (care adesea nici măcar nu există) e o dovadă clară că habar nu ai unde te afli şi de ce te afli.

Pe vremuri, ca să vorbeşti în spaţiul public trebuia să studiezi Retorica (arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; formă expresivă a vorbirii, care înfrumuseţează stilul, dându-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv). Azi, nu numai că oamenii politici nu studiază Retorica, dar nu dau nici doi bani pe ea. Ei cred că, dacă vorbesc sincer (sau cu toată sinceritatea, de ce nu?) nu au nevoie de nimic altceva. Aşa se face că anacolutul (discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) e specialitatea lor de bază. Habar nu au de importanţa pauzelor de respiraţie, de semnificaţia punctului. Habar nu au de nimic. De multe ori mi se întâmplă să stau minute bune să mă gândesc ce au vrut să spună şi atunci mă întreb ce-au scris cei care se grăbesc să dea primii şi dau din taste în timp ce politicianul cu princina nici măcar nu a ajuns la punct (în condiţiile în care unii nu ajung niciodată). Pe majoritatea celor pe care îi ascult vorbind în conferinţe de presă, îi corectez din respect pentru cititori şi, după ascultat şi reascultat câte o bandă audio, transform o idee schingiuit exprimată într-una cât de cât coerentă. Poate că nu ar trebui să fac acest lucru în condiţiile în care cu toţii au armate de consilieri ei înşişi utilizatori ai expresiilor de tipul „şi-au adus aportul”. De câte ori să le mai explicăm acestor consilieri care se dau erudiţi că „apporter” e un verb din limba franceză şi înseamnă „a-şi aduce construţia”, iar „şi-a adus aportul” e un pleonasm grosier? Ne-am plictisit de câte ori am făcut-o deja.

Mă întreb aproape de fiecare dată când aud politicienii vorbind dacă îşi mai aduc aminte de regulile care stau la baza unei compuneri: început, cuprins şi încheiere. Şi mă mai întreb apoi dacă, înainte de a-şi deschide gura, le e clar ce mesaj vor să transmită. Mi-e greu să cred că ştiu. Vor să descopere pe parcurs şi, ce să vezi, la final, scot pe gură câte un monstru care-i devoră! Şi ne roagă pe noi să uităm de el.

Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi văzut filmul „Oamenii preşedintelui”, un serial american în care personajul principal este preşedintele SUA. L-aş recomanda tuturor consilierilor de imagine şi PR-iştilor mai mult sau mai puţin specializaţi în meseria lor. Vor vedea acolo că discursul unui om politic nu este ca o injurătură spontană la adresa poporului, ci rezultatul unei munci de echipă în care cuvintele sunt alese cu grijă. Omul care îl rosteşte trebuie să coboare accentul pe unele cuvinte, să-şi ridice privirea în timp ce le rosteşte pe altele, să se oprească după ce a spus un lucru ca să creeze suspans. A, da, ne-am întors la această ştiinţă învechită numită Retorică. Şi cine mai are vreme azi să studieze? Toată lumea le ştie pe toate şi s-a născut învăţată.

Dintre toţi oamenii politici de la noi, fireşte că Ioan Oltean are cel mai bun discurs. Dovada faptului că şi dânsul se pregăteşte destul de puţin înspre deloc pentru apariţii publice e mulţimea de gafe cu care ne-a gratulat în ultimul an. E de ajuns să ne amintim de comparaţia Regelui Mihai cu Regele Cioabă şi de cuvântul „handicapaţi psihic” lipit de numele unor primari. Acum, de ultimă oră, am aflat că Ioan Oltean e pus pe „bătaie”. Să nu-i stăm în cale!

Cristiana Sabău