Psihologul clinician Loredana Drăgănescu: Cred că pacientul trebuie ştie adevărul despre starea lui

De trei luni, bolnavii internaţi la Secţia de Oncologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bistriţa pot discuta despre suferinţa lor cu psihologul clinician Loredana Drăgănescu. Originară din Năsăud,  absolventă a Facultăţii de Psihologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Loredana Drăgănescu (37 de ani) a lucrat la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bistriţa-Năsăud, iar din ianuarie 2017 este psiholog clinician la Oncologie.

Cum este pentru un psiholog să aibă de-a face cu bolnavii de cancer? 

În prima lună a fost aproape a fost aproape copleşitor pentru că ne-am întâlnit cu aceşti oameni în fază terminală, dar am înţeles că aceşti oameni au nevoie de o înţelegere a stării lor, o împăcare cu ei înşişi şi atunci rolul psihologului acolo este foarte important pentru restructurarea întregii persobnalităţi şi adaptarea la noile condiţii pe care i le impune boala. Acum, pentru mine, este provocator.

Ce faceţi dumneavoastră concret? 

În primul rând, fac parte din echipa medicală a spitalului. Actul psihologic este unul conex şi complementar acestuia, astfel încât reuşim să abordăm omul care devine pacient oncologic dintr-o perspectivă multidisciplinară pentru a-i asigura confortul şi calitatea vieţii.

Sunt oameni care vor să ştie adevărul şi oameni cărora le este greu să îl accepte. 

Da. Sunt pacienţi care acceptă uşor diagnostic, dar pentru oricare tip de personalitate, aflarea diagnosticului este şocantă. Aceasta este una din problemele pe care ler are orice pacient oncologic: aflarea diagnosticului şi după aceea adaptarea la următoarele etape de tratament şi de schimbări în viaţa lui care era până atunci normală şi devine anormală.

Cum e onest să-i dai omului speranţă că se va vindeca sau să-i spui adevărul că boala nu are leac?

Personal eu cred că trebuie spus adevărul pacientului în ce priveşte starea lui de sănătate. Sigur că trebuie luate măsuri în ceea ce priveşte modul în care i se spune acest lucru. Diagnosticul este spus de medicul curant, dar se spune într-o manieră care depinde foarte mult de starea lui psihică actuală. Psihologul vine să integreze această nouă informaţie în sistemul propriu. Medicul îi aduce lămuriri despre metodele care urmează să îi fie aplicate. Pe lângă teama de moarte care îi vine odată cu aflarea diagnosticului, este teama de necunoscut, de suferinţa fizică şi de durere. Aici rolul medicului e foarte important. Mai intervine şi o restructurare a vieţii lui şi aici rolul psihologului devine foarte important fiindcă acesta îl ajută să accepte, să se lămurească, să verbalizeze ceea ce simte. Verbalizarea are un rol foarte important în lămurirea situaţiei până la urmă.

Aţi întâlnit pacienţi care ar fi vrut să-şi curme suferinţa, să se sinucidă? 

Nu, pentru că, din fericire, au o traiectorie spirituală foarte bine definită şi aici are un rol important şi preotul care lucrează la noi în secţie. Am întâlnit pacienţi care îşi doresc să se termine, le este teamă de suferinţă, dar faptul că ei cred  în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo îi face să nu ajungă la idei de suicid.

Mă gândesc că pacienţilor tineri le este greu să accepte că suferă de această boală. 

Da, ei dezvoltă anxietate puternică şi depresie pentru că simt că nu şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi că e nedrept. Aparţinătorii sunt în toate cazurile devastataţi. Pe de altă parte, pacienţii tineri fac apel la anumite resurse pe care le au ei şi atunci reuşesc cumva să îşi găsesc modalităţi de a face faţă tratamentului în speranţa că li se va ameliora starea de sănătate şi îşi vor prelungi. Tot la ei am observat dorinţa de a trăi un pic mai bine faţă de pacienţii în vârstă care spun că nu mai au de ce să se bucure. Cei tineri parcă reuşesc să se bucure de micile plăceri ale vieţii, de soarele care aparae primăvara, de flori, şi atunci calitatea vieţii lor este crescută şi îmbunătăţită.

Aţi întâlnit un caz care v-a afectat în mod deosebit? 

Sunt la început în acest domeniu şi sunt impresionată de multe cazuri. În prima lună chiar am fost afectată de unele dintre ele. Au fost şi pacienţi tineri care s-au dus repede. Am fost impresionată de suferinţa aparţinătorilor. Uneori am fost impresionată de felul în care pacienţii îşi acceptau starea, dar aparţinătorilor le era greu să îi vadă şi să acceptă trecerea lor.

Acest loc de muncă e şi pentru dumneavoastră o lecţie de viaţă? 

Categoric. În momentul în care ajungi să trăieşti alături de aceşti pacienţi îţi restructurezi valorile personale şi faci o altfel de prioritizare în viaţă.