Sunt liber sau aşa ceva

Pentru cine nu ştie e începutul unui cântec al trupei Viţa-de-Vie. Mi se pare că exprimă minunat ideea de libertate relativă fiindcă cea absolută nu cred că există. Azi e totuşi Ziua mondială a libertăţii presei care trece aproape neobservată chiar în propria noastră breaslă, una dezbinată, măcinată de orgolii şi interese. Orgoliile sunt justificate prin aceea că orice ziarist, oricât de neînsemnat, e un autor, un creator, nu contează dacă bun sau prost, o persoană care consideră despre sine că are ceva de spus. Interesele, de asemenea, sunt explicabile prin nevoia de supravieţuire într-o lume în care conţinutul e livrat gratuit chiar dacă el e furnizat cu multă muncă şi adesea cu sacrificii mai mari decât vă puteţi imagina. Ca să scrii despre un banal accident trebuie să te deplasezi în locul unde s-a petrecut, să ai o maşină ca să poţi face asta, să ai bani de carburant. Ca să postezi ştirea pe internet, trebuie să ai un site, să plăteşti un host.

Aşadar, orgolioşi şi plini de interese în opinia multora, nu ne putem aduna nici măcar ca să celebrăm profesia pentru care mulţi ne invidiază fiindcă ne-ar da, în opinia lor, un statut aparte în societate. Poate vă întrebaţi de ce nu există ziua porţilor deschise prin redacţii. Pentru că ele au dispărut cu totul. Poate vreţi să ştiţi de ce nu organizăm nimic noi, ziariştii, în centrul oraşului, precum fac pompierii, jandarmii sau poliţiştii chiar dacă adesea misiunea noastră este similară cu a lor. Scoţând lucruri la lumină, încercând să luptăm împotriva unui stat strâmb cu legi care nu se aplică, avem şi noi, ziariştii, un rol în comunitate. Poate că nu salvăm pe nimeni din foc, dar încercăm prin ceea ce scriem să informăm oamenii, să le deschidem ochii, să-i ajutăm să înţeleagă realitatea cu toate faţetele ei, ne străduim să-i învăţăm să facă în aşa fel încât să nu ia foc. Una peste alta, nu organizăm nimic pentru că nu ne arde de sărbătorit. Suntem câte unul, doi, în fiecare redacţie. Încercăm să ţinem pasul cu ce se întâmplă, stăm de veghe şi nu ne permitem nici măcar luxul unei pauze pentru că ar fi ca şi cum ne-am dat jos dintr-un carusel care se tot învârte. E greu de urcat la loc.

Astăzi nu am starea necesară să scriu despre frumuseţea profesiei pentru că m-a întristat peste măsură vestea că un ziarist de la Evenimentul Zilei a murit şi a fost nevoie ca unii colegi de breaslă să facă chetă şi să-l îngroape fiindcă nu îi ridica nimeni cadavrul din spital. Nu l-am cunoscut personal, nici nu-mi amintesc să fi citit ceva scris de el. Am aflat doar că a participat la Revoluţie, că a fost un om cu simţ al dreptăţii, neliniştit şi dornic să schimbe lumea, nu doar să consemneze ce vede în ea.

Cred că era un om măcinat, ca toţi ziariştii adevăraţi pe care îi cunosc.  De altfel, pentru mine acesta este un indiciu care mă ajută să separ oamenii serioşi din breaslă de impostori. Misiunea unui jurnalist este să scoată la iveală adevărul chiar şi din cele mai ascunse locuri, iar adevărul e adesea unul care doare, să lupte cu nedreptatea. E drept că au rămas foarte puţini care sunt preocupaţi de aceste aspecte. În primul rând, pentru că nu e uşor să trăieşti ocupându-ţi viaţa cu problemele altora. În al doilea rând pentru că lumea vrea cu totul altceva decât lucruri serioase. Vrea concursuri, vrea show, vrea lucruri de-a gata pe care nu trebuie să le rumege, la care nu trebuie să se gândească. Lumea e preocupată strict de problemele ei personale şi oricât i-ai vorbi despre comunitate, nu aude. Se citesc bârfe, ştiri false, neverificate, titluri bombastice şi mincinoase. Se dau like-uri la ştiri cu morţi. Atât de jos s-a ajuns.

Pe de altă parte, mă amuză teribil să văd cum o ţară întreagă urmăreşte cu sufletul la gură un concurs televizat care are regizor şi scenarist, la care s-a lucrat mult şi bine la montaj. E absolut delicios să vezi cum unii sunt intrigaţi până peste măsură pentru că au fost acceptaţi în emisiune concurenţi care nu aveau treabă cu bucătăria fără să intuiască măcar că totul e o făcătură după un scenariu. Cineva trebuie să creeze o intrigă, cineva trebuie să enerveze, publicul trebuie să se împartă în două. Aşa se scriu comentarii pe Facebook, se uită mai mulţi, gazda câştigă şi mai mulţi bani. Nu e nimic spontan, nici măcar replicile. De ce ar mai purta unii cască? În această lume de naivi e extrem de greu să mai ai succes livrând adevăr şi dreptate, iar dacă nu ai succes, nu eşti atractiv pentru piaţa de publicitate şi munceşti în zadar, mori de foame cu dreptatea şi adevărul de gât.

În urmă cu ceva timp, când o amică a renunţat la televiziune ca să-şi facă o cârciumă, am întrebat-o de ce. Mi s-a părut un salt cam uriaş. Răspunsul ei a sunat aşa: toţi plătesc pentru o porţie de mâncare, în timp ce într-o emisiune cred că li se cuvine să apară gratuit. M-am convins şi eu că toţi cred că spun lucruri importante şi e de datoria jurnalistului să le facă publice, că fac lucruri senzaţionale şi nu se poate ca cineva să nu remarce, că ei sunt cei mai buni, valoroşi şi senzaţionali oameni, iar o armată întreagă de scribi ar trebui să consemneze, precum cronicarii, emanaţiile lor. Cum să plătească ei măcar cu un leu efortul jurnalistului de a se deplasa la conferinţe, seminarii, dezbateri şi nu ştiu mai ce, munca lui de a transcrie, investiţia lui în aparatul cu care face fotografii? Cum să-şi taie din bugetul alocat meselor lor copioase de după evenimente ca să aloce o sumă modică şi pentru mediatizarea elucubraţiilor? Foarte puţini fac lucrul acesta. De regulă doar cei cu bugete modeste. Cei care se lefăie în munţi de bani sunt convinşi că li se cuvine apariţia pe prima pagină, cu galerie foto şi eventual şi cu comentariile blocate să nu cumva să îndrăznească vreunul să îi critice.

Mi-e aşa de silă de acest subiect şi de aceste specimene încât mă opresc aici fiindcă aş putea scrie mult şi bine despre tupeul celor care mă sună zi de zi să mă invite la diverse acţiuni pe care le organizează, să-mi ceară să fiu prezentă la nu ştiu ce oră seara să ascult ore în şir discuţii şi poveşti când ziua de muncă a majorităţii oamenilor se încheie după opt ore. Toţi îmi spun că ar fi onoraţi să merg, să scriu despre ei. Mi-e jenă să le spun în faţă, aşa că scriu aici. Eu scriu ştiri, promovez ce vreau eu, ce consider că trebuie promovat, scriu ce îmi dictează conştiinţa. Când alţii consideră că trebuie să fie promovaţi de mine sau de alţi colegi de la alte publicaţii private ar trebui să lase laudele la o parte (nu am văzut niciun ziarist să plătească facturi cu laude), să facă o cerere de ofertă şi să achite serviciul pe care îl comandă. În factură, vom scrie cu toţii „prestări servicii”. Aşa ar fi onest şi de bun simţ, aşa s-ar respecta libertatea presei cu o regulă foarte simplă şi uşor de reţinut: comanzi, plăteşti.

Toată clasa politică aflată la putere din 1990 încoace a avut interesul să sărăcească presa şi să o umilească. Domeniul nu e deloc reglementat, oricine poate fi ziarist – dovadă că şi este – nu există nicio altă sursă de finanţare decât publicitatea, motiv pentru care, în ziua asta, am un gând bun doar pentru firmele care au înţeles să susţină libertatea presei în aceste vremuri în care toţi au pretenţia că o apără, dar nu ar plăti nici măcar un ban ca să citească un ziar. Ele sunt adevăraţii apărători ai libertăţii noastre.