Universităţi naturale sau cu extensii?

În anii studenţiei mele, respectiv după 90, începuseră să apară locurile cu taxă. Căminele erau supraaglomerate (inclusiv cu studenţi din Basarabia), iar dacă voiai să scapi ieftin la Cluj trebuia să lupţi pentru o medie mare ca să nu plăteşti taxă la facultate şi să ai loc în cămin. Dacă nu te străduiai, îi costa mult pe părinţi să plătească studii şi gazdă. Eram conştienţi la vremea respectivă că părinţii noştri nu puteau mai mult decât să ne dea bani de tren, de cămin şi câţiva lei de cheltuială, dar făceam, în acelaşi timp, tot ce ţinea de noi ca să nu îi împovărăm mai mult, învăţam pentru toate examenele şi nu ne permiteam luxul să nu participăm la vreunul. Încă nu se inventase opţiunea să dai un examen când ai tu chef. Masă la cantină nu ne luam fiindcă era scumpă. La prânz mâncam sana şi cornuri fiindcă aveam doar două ore libere între cursuri şi seminarii, iar dimineaţa şi seara ce mai aveam prin borcanele cărate de acasă. În sesiune, ne trezeam la şase ca să găsim loc în BCU sau la Biblioteca Academiei unde ne petreceam toată ziua printre cărţi. Pentru asta nu aveam nevoie de bani de cheltuială. Ne întorceam acasă seara după ce bibliotecile se închideau. Cam aşa arăta viaţa noastră de studenţi la Cluj. Pentru cărţi, cafele şi ce ne mai trebuia dădeam meditaţii sub preţul pieţei. În rest, eram ocupaţi până peste cap cu mersul la cursuri şi seminarii, cu cititul şi învăţatul pentru sesiune, nu dormeam nopţile ca să parcurgem toată materia şi eram atât de obosiţi după examene încât numai de cluburi nu ne ardea.

În ce mă priveşte, ştiu că nu aş fi ratat în ruptul capului cursurile de „Teoria literaturii” a lui Ion Vlad, de „Lingvistică generală şi poetică” a lui Mircea Borcilă sau de „Sintaxă” a lui D.D. Draşoveanu. Erau adevărate spectacole la care, dacă nu asistai, pierdeai esenţa. În notiţele nimănui nu găseai spiritul acestor oameni care erau extrem de dedicaţi profesiei lor, cercetători cu state vechi, oameni care au inventat şi reinventat disciplinele lor şi erau atât de pasionaţi încât îşi ţineau cursul şi seminarul ca să fie convinşi că am înţeles tot şi materia lor ni se va părea cea mai importantă din lume. Îţi era frică nu îi dezamăgeşti cumva fiindcă erau oameni care scanau din ochi capacitatea de înţelegere a fiecăruia. Le era de ajuns să-şi intersecteze privirea cu unul care nu înţelegea nimic (şi se vedea asta din ochii lui) ca să înceapă un torent subtil de ironii. Nu ne interesa cu ce suntem îmbrăcaţi, ce poşete şi pantofi avem. Tot ce voiam era să nu îi dezamăgim pe aceşti „monştri” de la care nu aşteptam decât un cuvânt de apreciere. Nici măcar nu ne doream unul de laudă. Era prea mult.

Din 1996 încoace a apărut moda extensiilor universitare. Personal, am susţinut ca preparator nişte ore la Universitatea Banatul din Timişoara care îşi deschisese o filială la Bistriţa. Ni s-a părut trist locul unde se ţineau cursurile (Casa de Cultură a Sindicatelor de pe Odobescu) fiindcă nu era nimic academic, nimic solemn. A fost o experienţă extrem de scurtă pe care acum aş cataloga-o drept un eşec lamentabil. Nici nu-mi amintesc foarte bine dacă mă pricepeam să transmit ceva studenţilor fiindcă nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să fac aşa ceva, nu m-am pregătit pentru asta. Îmi aminteam că, în facultate, preparatorii veneau la cursurile profesorilor, discutau cu ei după, conveneau asupra lucrurilor pe care să le aprofundeze. Erau nişte umbre ale profesorilor şi nu ieşeau din cuvântul lor, iar mie, la Bistriţa, nu mi-a spus nimeni nici ce să fac, nici cum să fac. Am bâjbâit fără să am o linie pe care să o urmez şi m-am simţit uşurată când am încheiat rapid experienţa. Nu ştiu ce au mai făcut studenţii şi dacă au mai învăţat altceva de la alţii.

În timp, ca jurnalist, am avut diverse contacte cu mediul universitar bistriţean. De exemplu, la deschiderea noului an universitar la Extensia UBB, am văzut o paradă de poşete, haine şi încălţăminte de firmă, fete coafate ca pentru filmări într-un platou de televiziune, cu nişte unghii uriaşe cu care nu ar putea ţine în veci o unealtă de scris, cu tone de vopsea pe la ochi. De câte ori am încercat să discut cu unii studenţi, cu foarte mare dificultate am smuls trei cuvinte de la ei. Mai degrabă am obţinut o frază completă de la un copil de clasa întâi care învaţă în sistem step by step. Nu i-am văzut pasionaţi de cărţi, de citit, de asimilat cunoştinţe, nu am văzut la ei spirit de competitivitate cu ei înşişi şi cu alţii. Păreau, de fiecarea dată, că nu-i interesează absolut nimic decât diploma.

Nu cunosc fenomenul din interior şi nu-mi dau seama dacă ceea ce am văzut din afară e adevărat. Dar, în cazul în care lucrurile sunt aşa cum le-am intuit, mă întreb sincer de ce trebuie să susţinem de la buget o parodie de universitate. E ca şi cum am gira nonvaloarea. Poate că aceşti tineri, dacă ar fi obligaţi să lupte pentru un loc fără taxă, unul în cămin, dacă ar trebui să facă eforturi ca să trăiască într-un adevărat oraş universitar şi-ar schimba comportamentul. Nu e greşit să nu le dăm această şansă? În cazul în care se va ajunge la o discuţie despre susţinerea financiară a Extensiei Bistriţa a UBB aş vrea ca toţi cei care decid să se gândească la aceste lucruri şi să cumpănească bine. Poate că am face un serviciu tuturor tinerilor dacă le-am da ocazia să muncească mai mult, să înveţe cu adevărat şi să nu mai mimeze totul, inclusiv studenţia.

Cristiana Sabău