Tibi. Povestea urmăritorilor de care scăpăm

Numele de Uşeriu face sens la mine încă de la începuturile carierei mele când l-am cunoscut pe Alin. Prin anii 90 şi ceva când l-am întâlnit prima oară nu înţelegeam ce vrea să facă, dar în timp mi-am dat seama că a avut şi mai are un vis pe care îl transformă în realitate pas cu pas. Şi-mi place atât de mult perseverenţa lui încât, de fiecare dată, îi reamintesc – deşi ştiu că nu îi place – faptul că sunt tare mândră că îl cunosc şi că mă bucur de prietenia lui, fiindcă Alin e pe lista mea scurtă de cinci oameni pe care i-aş suna la limită convinsă că ar veni oriunde m-aş afla.

Cum Alin nu prea vorbeşte despre el, ci despre Tăşuleasa, habar nu am avut că are un frate până de curând când Tibi m-a abordat pe Facebook să mă întrebe dacă vrem să mediatizăm şi anul acesta Maratonul Via Maria Theresia de care el se ocupă personal. Normal că vrem, i-am spus. Apoi am aflat tot de pe Facebook că vrea să alerge 215 km şi l-am rugat să vorbim într-un interviu despre asta, dar până să ne întâlnim, am citit mai multe din postările lui despre alergat. Una dintre ele m-a lăsat pe gânduri: „Uneori, când alerg singur prin pădure, mă simt urmărit. Mă urmăresc felurite gânduri, propriul trecut, frica de boală, moarte chiar, dar alerg mai departe şi ele rămân în urmă”. Cum în ultima vreme am început să alerg şi eu, ce-i drept pe distanţe mai scurte, dintr-o dată am fost invidioasă în cel mai bun sens cu putinţă pentru adevărul rostit de Tibi. Îl ştiam şi eu, dar nu ştiu de ce nu îl formulasem încă. Alergarea mă face şi pe mine să las în spate ziua cu toate întâmplările, temerile, spaimele, gândurile care îmi trec prin cap şi cu cât e mai încărcată, cu atât simt nevoia să alerg mai mult. E ca o terapie.

Şi mai e ceva la mă ajută alergarea: sentimentul final extrem de plăcut că am reuşit să mă mai înving încă o dată. De fiecare dată când mă pregătesc să alerg, îmi spun că azi fac doar o tură pentru că nu mă simt în formă. După ce încep să alerg, mă trezesc în faza în care nu vreau să mă opresc fiindcă îmi dau seama că mai pot, încet resimt oboseala, dar nu e cea de peste zi, nu e una care să mă apese, iar atunci parcă totul dispare şi se face linişte în mintea mea, în timp ce picioarele continuă să se mişte. Apoi apare senzaţia că nu mai ating pământul şi că, fie şi pentru o fracţiune de secundă, pot să plutesc. Pentru fracţiunea asta de secundă alerg eu.

“Alerg distanţe lungi nu pentru că aş avea vreun talent de alergător, ci fiindcă ambiţia de a nu renunţa mă împinge mereu din urmă. Îmi place să nu renunţ”, mai scrie Tibi pe Facebook, iar Tibi nu a renunţat decât după 215 kilometri pe care şi-a promis lui că îi va parcurge. L-am urmărit cu sufletul la gură, am vorbit cu prieteni care s-au dus să-l susţină şi să-i aducă, cel puţin mental, podurile mai aproape. Mi-au spus că era atât de multă tensiune la final, încât bărbaţi în toată firea plângeau pe Cluj Arena. Cum ar fi putut altfel? Finalul unui spectacol în care omul se învinge pe el într-o bătălie lungă, de 30 de ore, nu poate fi decât grandios, iar tot ce e grandios îţi atinge cele mai adânci resorturi.

Am omis să vă spun că întâlnirea de o jumătate de oră cu Tibi în care am vorbit despre alergarea pe 215 km a fost una în care am simţit din plin echilibrul interior al acestui om şi m-am încărcat cu energia lui. Nici nu-mi dau seama cum a trecut timpul, nici de ce am închis reportofonul exact când îmi spunea parcă cele mai importante lucruri. Ghinionul meu a fost că, la scurt timp după asta, m-am întâlnit cu altcineva aflat în pline războaie personale cu el însuşi, cu familia şi comunitatea. Nici măcar nu mă puteam concentra să-l urmăresc pe domnul respectiv. Am avut în faţă, în mai puţin de o jumătate de oră, două tablouri pe care le-am putut compara, un fluviu limpede care curgea lin după ce a străbătut tot muntele şi o apă murdară, plină cu buşteni şi rădăcini.

Faptul că Tibi a reuşit să alerge 215 kilometri nu m-a surprins deloc. Am simţit din prima că ambiţia e motorul care-l impinge. Exista doar riscul să-i cedeze corpul, să nu îl mai asculte. M-am şi înfiorat când prietenul meu mi-a spus că, la final, a ieşit puţin din grupul de suport să-şi ia ceva, iar cu coada ochiului a văzut o ambulanţă pe o stradă paralelă cu cea pe care alerga Tibi. A crezut pentru moment că totul s-a terminat. Până la urmă, suntem din carne şi oase, din materie. În orice moment, putem părăsi lumea asta indiferent cât de mult alergăm de boală şi moarte, dar ambulanţa aceea nu era pentru Tibi. El a trecut linia de sosire, a câştigat bătălia şi a avut puterea să zâmbească. Uimitor!

Minute în şir m-am chinuit aseară să-i scriu un mesaj. Deşi mi se întâmplă foarte rar să nu am vorbele la mine, de data aceasta nu am găsit nimic potrivit să-i spun fiindcă eu cred cu toată puterea mea că lucrurile măreţe îndeamnă la tăcere.

Tibi a alergat ca să se învingă pe sine. Ştiu asta chiar de la el. A mai alergat ca să strângă bani pentru o cauză umanitară, dar şi ca să inspire cât mai mulţi oameni. Eu am scris acest text fiindcă şi eu cred că toţi cei care aleargă se îndreaptă spre echilibru, îşi descoperă resorturi ascunse, câştigă mici bătălii cu ei ca să ajungă să câştige, în final, şi războiul cel mare. Nu treceţi indiferenţi pe lângă şansa de a trăi o astfel de experienţă!

Cristiana Sabău