▶ Când lăcrimez, mi-L amintesc pe Hristos lăcrimând în fața mormântului prietenului său Lazăr și asta îmi aduce mângâiere. Când mi-e teamă, mă gândesc la Hristos în Ghetsimani, curgându-I sudoare de pe frunte ca sângele, și asta îmi aduce odihnă. Când sunt trădat în iubire, îmi vine în minte imaginea acelui sărut al ucenicului care urma să preschimbe gustul sărutului în trădare. Dar cel mai mult, în clipele în care simt singurătatea crucii fărâmițându-mi puterea de a mă împotrivi ei, mă gândesc la Tine, Hristoase al meu, strigând în agonie și amărăciune către Tine: ”De ce m-ai părăsit?”. Și aceasta, credeți-mă, este cea mai mare mângâiere pentru un om care stă pe buza prăpastiei.
▶ Raiul nu este succes și izbândă personale. E darul Cuiva Care te iubește nebunește. Să ne destindem și să revenim cu picioarele pe pământ. Să dedicăm o zi în care, în loc de a posti, să-i îmbrățișăm pe toți cei ce, orfani, înfometați, fără un acoperiș deasupra capului, bolnavi, singuri, răniți în orice chip cu putință, n-au simțit niciodată dragoste și, în cele din urmă, își află sfârșitul pe tărâmul singurătății, în spatele unei uși pe care scrie ”Lucruri pierdute”.
▶ Din fericire, Dumnezeu nu ne satisface toate cererile rugăciunilor noastre. Toate dorințele. Fiindcă, de cele mai multe ori, sunt absolut auto-distructive. Din nefericire, nu pricepem asta decât după ani buni și multe peripeții.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Viața fără rețete.
Adaugă comentariu