Ce am înţeles până acum din campania electorală

În mod normal, în anul în care ne aflăm, unul în care majoritatea populaţiei o duce cum o duce, adică greu şi prost, în prag de iarnă generatoare de facturi mari, politicienii ar fi trebuit să fi luat la unison, o decizie: această campanie electorală să fie una a luptei de idei, a dezbaterilor şi nu una a abundenţei în bannere şi pliante, toate scumpe şi inutile. Am aflat că există ţări în care nici măcar nu-ţi dai seama că e campanie electorală fiindcă nu vezi portretele candidaţilor decât pe panourile special amenajate de autorităţi. La noi, una dintre cele mai sărace ţări din UE, pe aceste panouri nu găseşti decât portretele a unul-doi candidaţi, cei care, cică, nu au avut bani de bannere. Probabil că se consideră perdanţi din start cei care-şi pun portretele pe aceste panouri. Ceilalţi nu au coborât la acest nivel. Sunt numai pe stâlpi, numai pe blocuri, la înălţimi mari de unde ne privesc destul de sfidător pe noi, muritorii de rând, cei în mâna cărora stă totuşi, o dată la cinci ani, puterea de a-i aduce cu picioarele de pământ.

Am tot auzit ba candidaţi, ba partide care-i susţin pe unii candidaţi că nu au avut bani de bannere. S-a întâmplat ca, după interesanta şedinţă de Consiliu Local în care a fost schimbat viceprimarul Bistriţei, să dau o tură prin oraş şi să observ pe mai multe străzi bannere cu brăduţul ecologist. Au apărut aşa, peste noapte, după ce Alexandru Toniuc, liderul formaţiunii la nivel judeţean, a susţinut, ce-i drept cu un vot incert care a avut nevoie de clarificări verbale, alegerea noului viceprimar PSD. Am auzit-o şi pe Elena Udrea acuzând pe la televizor imensa risipă de bani pe bannere şi materiale de afişaj făcută de partidele care-i susţin pe Victor Ponta şi Klaus Iohannis pentru ca, a doua zi, să nu mai pot trece pe nicio stradă fără să nu dau de portretul ei atârnat pe stâlpi. Despre ce vorbim?

Au mai rămas două săptămâni din această campanie electorală şi-mi dau seama, la o analiză pe repede înainte, că nu am înţeles ce vor să facă aceşti candidaţi cu ţara noastră dacă vor ajunge preşedinţi. Ieri, Călin Popescu Tăriceanu ne-a povestit o oră amintiri din epoca în care era premier, o perioadă în care a risipit banii publici fără pic de discernământ în pragul unei crize mondiale majore, a pus taxă auto ca să ne cumpărăm maşini noi, cică, uitând că nu toţi avem bani de colecţionat autoturisme precum premierii României şi că unii dintre noi preferăm o maşină veche, dar care să meargă în locul uneia noi, făcută de mântuială în uzinele româneşti şi care te lasă în mijlocul drumului. Elena Udrea ne scrie pe pliante ce a făcut ea când era ministru ca şi cum ar fi făcut cu bani aduşi de acasă din moşia lui Cocoş, uitând să menţioneze cum a îngropat miliarde în proiecte fantasmagorice, precum frunza numită brand de ţară, Gala Bute sau domeniul schiabil din Parâng, început şi lăsat de izbelişte. A uitat şi cum ne-a sfidat, ani la rândul, cu hainele, pantofii şi genţile ei de firmă. Ce-i drept, nu le mai poartă acum când vrea să fie votată, dar cine poate uita cum a dus ea pantofi cu toc în sate afectate de inundaţii? Klaus Iohannis, sau candidatul zis „România lucrului bine tăcut” –  cum am aflat că i se spune –  ne tot arată, că de spus nu poate fi vorba, ce a înfăptuit ca primar al Sibiului, Victor Ponta ca premier, Monica Macovei ca ministru al Justiţiei. Numai că niciuna din înfăptuirile măreţe nu are vreo legătură cu funcţia de preşedinte al României. Unul nu ne spune clar şi răspicat ce vrea să facă mai departe cu ţara, nici cu cine şi nici de ce. Fug unii de alţii ca dracul de tămâie – strategie de campanie, desigur – aşa încât sunt aproape convinsă că nu vom vedea nicio dezbatere electorală serioasă. E păgubos pentru oricare dintre ei să fie comparat cu altul fiindcă niciunul nu este atât de bun încât să-i facă knockout pe toţi.

Din nou suntem îndemnaţi de fiecare să alegem răul cel mai mic fiindcă nu avem în faţă binele cel mai mare. Eu, una, vă rog să mă credeţi că nu am înţeles nici până azi care este răul cel mai mic. Rog partidele care sunt antrenate în marea campanie electorală să nu mai taie copaci ca să-mi lase pungi cu pliante în uşă sau pe casa scării, ci să le transmită mai bine celor pe care-i susţin că vreau să văd măcar o dezbatere serioasă cu un moderator neutru din care să-mi dau singură seama ce fel de preşedinte vreau să aleg.

Numai dintr-o confruntare directă îţi dai seama cine e mai bun, capabil să facă faţă situaţiilor limită, nivelului ridicat de stres şi provocărilor la cel mai înalt nivel. Nici dacă s-ar tăia toate pădurile din ţara asta pentru ca să fie tipărite pliante, nici dacă am vedea o sută de bannere pe fiecare stâlp, tot nu ne putem da seama care e cel mai bun dacă nu se confruntă, în ring, în luptă dreaptă.

Cristiana Sabău