Alexandru Uiuiu: Satul tradiţional riscă să dispară. Există însă un model care îl poate salva

Există însă un antidot la toate acestea şi este se numeşte Casa Ethnos, un model care poate fi urmat. Prima casă de felul acesta a fost amenajată la Feldru, chiar de Alexandru Uiuiu, în satul natal. S-a întâmplat imediat după ce bunicii săi s-au prăpădit şi rudele au început să ia câte o amintire din vechea lor locuinţă. Lucrul acesta a mâhnit-o pe mama scriitorului, aşa că i-a venit ideea să transforme totul într-un muzeu pentru ca lucrurile să se întoarcă înapoi.

Apoi, în calitate de şef al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Bistriţa-Năsăud a decis să facă mai mult de atât.

De la ce a început totul?

Alexandru Uiuiu: Totul a început din curtea noastră, cu casa bunicilor. Într-un an de zile am renovat acea casă şi s-a născut Casa Ethnos Feldru, prima dintr-un lanţ. Aici am vrut să ne concentrăm pe meşteşugul prelucrării cânepii şi al obţinerii straielor tradiţionale şi al ţesăturilor. Lucrul acesta s-a pierdut aşa că am păstrat acolo de la planta uscată şi instrumente necesare prelucrării până la ţesături din lada de zestre care să ilustreze acest traseu al ocupaţiei domestice tradiţionale. Acolo se mai găsesc şi alte obiecte necesare traiului zilnic. Se poate vedea modestia, simplitatea şi apropierea de natură a unui mod de viaţă mai vechi.

Ce înseamnă muzeu viu?

Alexandru Uiuiu: Prima Casă Ethnos şi apoi următoarele au fost concepute ca nişte „muzee vii”, aşa încât ele păstrează inventarul minimal. Cei care vizitează aceste muzee pot să aibă acces la prepararea mămăligii, să vadă cum arată un pat, obiecte utile, iar vizitatorii să poată deprinde felul vechi de a trăi prin propria lor experienţă. Dacă e să ne uităm la lumea occidentală, care ne-a fost mereu model, o să vedem că acest fel de a trăi în apropiere cu natura, acest fel de a te hrăni şi de a te înconjura cu animale e un fel de a fi care aparţine şi viitorului, şi traiului bun al omului. Se pare că s-a renunţat la acest fel de a trăi printr-o urbanizare de multe ori forţată, nu neapărat pentru binele omului, şi atunci aceste muzee vii sunt şi un fel de iniţiere într-un fel de a trăi mai simplu şi mai sănătos şi mai prielnic omului”.

Unde mai sunt Case Ethnos?

Alexandru Uiuiu: Modelul Casei Ethnos Feldru a fost multiplicat la Sebiş, Miceştii de Câmpie şi Şintereag. Aş spune că aceste zone ne-au ales ele pe noi. Fundaţia Ethnos, care administrează aceste case, are un algoritm de constituire a lor care presupune, în primul rând, un contract de comodat cu proprietarii prin care ei sunt obligaţi să cedeze Fundaţiei Culturale Ethnos casa pentru zece ani în folosinţă gratuită. Ea e transformată dintr-un spaţiu privat unul public. După zece ani, de regulă, lucrurile continuă pentru că înţelegerea cu proprietarii a fost întotdeauna bună. Am ajuns la Sebiş, într-un sat de oieri, şi, după ce am terminat de renovat casa, ne-am trezit în curtea cu vreo patru maşini negre. A venit la inaugurare chiar ministrul Educaţiei, ne-am mirat că ne face aşa o cinste. Am aflat că părinţii lui au plecat de acolo şi se simte ataşat de zonă.

Ce ascund „muzeele vii”?

Alexandru Uiuiu: Viaţă şi valoare a fost şi este peste tot. Am găsit, la Sebiş, scrisori adresate de către Guvernatorul Băncii Naţionale a României unei fete din sat pe care o iubea. Era plecat tot din zona aceea şi fusese Guvernatorul Băncii Naţionale vreo 20 de ani. Am mai găsit icoane pe sticlă, fotografii de epocă. De exemplu, la Şintereag, avem o fotografie cu Regele Ferdinand şi cu regina şi asta ne-a pus pe gânduri. De bună seamă, cineva care a locuit la Şintereag a cântat imnul Regele şi ţara şi a luptat pe vreun front cu regele şi a păstrat apoi fotografia regelui toată viaţa. Semnificative, cred eu, sunt piesele care însoţesc meşteşugurile tradiţionale. Vrem, la Şintereag, să organizăm tabere de învăţare a meşteşugurilor fiindcă aici e o grădină generoasă, iar apropierea de Bistriţa reprezintă un avantaj şi cred că se pot organiza tabere fie de olărit – în judeţ aveam peste 200 de olari şi acum abia dacă mai avem unul – fie de ţesut la război sau alte lucruri care să le ofere tinerilor şi o cunoaştere a tradiţiilor şi o şansă în viaţă pentru că ceramica se vinde bine şi în ţară, şi în străinătate.

Ce alte avantaje aduce  un muzeu viu?

Alexandru Uiuiu: Anul acesta, Casele Ethnos vor fi clasificate ca şi monumente istorice de clasă B. Eu le-am şi propus proprietarilor să păstreze aceste case ca şi locuri de atracţie turistică şi să facă lângă ele o pensiune, vecinii, de obicei, au cai, sănii, se pot face drumeţii, primăria poate să ia în calcul includerea Caselor Ethnos în circuite de vizitarea comunei, deci se poate crea un nou punct de interes şi valoare identitară pentru comunitate, iar lucrul acesta nu se obţine foarte greu. Proiectul – şi spun asta răspicat – transformării unei case vechi într-un muzeu nu ar depăşi vreo 5000 de euro pentru că avem de-a face cu piatră, lut, şindrilă, cu materiale procurabile din comunitate, din apropiere. Pe lângă această valoare bănească, valoarea ei turistică, culturală şi de atracţie pentru comună este enormă. Este o investiţie bună şi cred că proiectul ar trebui multiplicat la nivel naţional, nu doar judeţean şi să se ocupe mai mulţi oameni de acest lucru pentru că merită.

Cum pot fi vizitate Casele Ethnos?

Alexandru Uiuiu: De obicei ne-am împrietenit cu vecinii pentru că am lucrat împreună cu ei, ne-au dat câte o lopată, o găleată de apă, de mâncare, aşa că au rămas prietenii noştri. La casa din sus sau la casa din jos se găseşte cheia de la Casa Ethos. E suficient să meargă cineva în faţa casei pentru ca cineva să-l întrebe ce face acolo şi să-i deschidă, însă Fundaţia Zestrea are şi o pagină pe Facebook unde publicăm mare parte din ce facem noi, sunt persoane de contact, dar, dacă există grupuri care vor să le viziteze, trebuie să ia legătura cu primăria. Cam peste tot avem relaţii bune cu autoritatea locală în realizarea lor şi punerea lor în valoare.

Unde vor mai apărea Case Ethnos?

Alexandru Uiuiu: Cred că la Monor. O femeie a venit şi ne-a spus că are acolo o casă şi ar vrea să o valorifice, dar şi la Leleşti, unde o tânără învăţătoare care are o casă, vrea să o transforme şi ea după modelul celei din Şintereag. Am avut surpriza că ne-a solicitat şi Centrul turistic din Căşei, Cluj, să mergem şi acolo. Nu o să fim noi cei care cară, de fiecare dată, bârnele şi lutul. Lucrările pot fi făcute de cei din localitate care, dacă au nevoie de îndrumare, noi punem la dispoziţie proiectele, etapele ce trebuie urmate. Eu insist pe ideea că un astfel de proiect să fie unul naţional. Măcar să se responsabilizeze oamenii.

De ce sunt un model de trăire şi locuire Casele Ethnos?

Alexandru Uiuiu: Dacă nu au reuşit tătarii, turcii şi alte popoare migratoare care au mai trecut pe aici să le strice – satele având rădăcini dacice, fiind o formă de adaptare la mediu – acum le strică sătenii într-un ritm alert. Nu e numai o plângere romantică de secol XIX că se duce frumuseţea trecutului. Statistic se poate atesta că materialele noi de construcţie, tentaţia modelelor străine au intrat atât de adânc în sat încât dispare satul tradiţional cu tot cu valorile lui arhitectonice.

Casa Ethnos ar fi un model care să rămână în fiecare comunitate pentru că eu cred că aşa cum a existat moda gardului de fier şi a placării cu faianţă a caselor, moda terasitului şi mai ştiu eu ce mode, până la urmă se va reveni la un mod natural şi adecvat de locuire şi pentru asta trebuie să existe modele. Să nu credeţi că în acele comunităţi în care noi am creat Casele Ethnos oamenii au mai trecut liniştiţi pe lângă ele ştiind ce au făcut cu ale lor. Am văzut că se opresc bătrânii, se uită cu drag, mângâie lemnul. Ei stau în case din BCA pentru că aşa au vrut copiii lor. Este libertate şi fiecare om îşi poate trăi viaţa cum vrea, dar eu cred că nu trebuie să distrugem aceste modele şi, dacă putem, să le recreăm şi să le lăsăm ca martori şi cine vrea să se întoarcă la acest mod de a locui şi construi să aibă un reper.

Interviu realizat de Cristiana Sabău