Am depus coroanele. Liber la discuţii!

Sunt mândră de aceşti oameni cu care deja am început să construim o relaţie de prietenie. Ne vedem zi de zi la 17.00 şi, de fiecare dată, reuşesc să mă surprindă cu ceva. Vin, de fiecare dată, cu lozinci şi pancarte noi şi, atunci când şi condimentează protestul cu câte un moment artistic, sunt de-a dreptul fascinanţi.

Nu au cedat nici când lapoviţea şi ni s-au umplut tuturor papucii de apă. Nu s-au dat înapoi nici când îngheţase de ne înţepeneau degetele pe butoanele aparatelor, nu au lipsit nici atunci când toată lumea punea pariu pe la colţuri că nu va mai veni nimeni la Prefectură să strige …. degeaba. Sunt mândră de ei fiindcă nu se lasă şi spală astfel ruşinea a mii, zeci de mii, care au renunţat demult la orice fărâmă de curaj aşteptând acasă, în faţa televizoarelor, să vadă rezultatul. Când va fi într-un fel, vor alerga şi ei într-un suflet la noii stăpâni să se închine, iar când va veni vremea să vrea să scape şi de aceia, tot mâna asta de oameni va ieşi să se lupte pentru ei. Aşa e în viaţă. Unii s-au născut eroi, alţii s-au născut să profite de pe urma lor.

Sunt mândră de manifestanţi fiindcă ieri, la Ziua Unirii, purtau steaguri tricolore pe post de eşarfe şi ascultau cu evlavie cuvintele lui Kogălniceanu, citate atât de inspirat de o doamnă de la Arhivele Naţionale. Parcă ne-am întors cu un secol în urmă, dar trăind aceeaşi realitate, în care oamenii aşteptau izbăvirea de la un „bărbat de stat” care să pună capăt batjocurii faţă de cei mulţi. Manifestanţii noştri au văzut, la fel ca şi noi, coloanele de politicieni care nu mai încăpeau pe aleea din faţa statuii, dar nu au spus nimic. Era un moment de sărbătoare pe care nu au vrut să-l strice, o sărbătoare a ţării noastre, a mea, a voastră, a lor.

Şi fiindcă tot veni vorba de politicieni, i-am văzut ieri pe toţi cei de la PDL ieşiţi din bârloage, încolonaţi şi, nu-i aşa, „uniţi în cuget şi simţiri”. Doar aceasta este poza pe care trebuie să o vedem şi mesajul pe care trebuie să îl pricepem: că partidul e unit, că vrea să ducă reformele la bun sfârşit, că nu se lasă intimidat de nişte neica-nimeni care strigă prin pieţe. Am văzut feţe sobre, paltoane negre, puţine poşete, iar blănurile au fost  o excepţie. Am văzut ceea ce ei au vrut să vedem. Dar am mai văzut şi altceva, un soi de frică pe feţele seniorilor cu funcţii că scaunele de sub şezuturile lor încep să alunece încet şi că ei se vor prăbuşi dintr-o dată. O frică justificată!

Cei tineri, avizi de putere, mi-au părut ceva mai indiferenţi, ba chiar veseli. Fără să o spună public, eu cred că s-au săturat şi ei de aceiaşi „grei” care nu fac altceva decât să-şi umple propriile conturi, să construiască vile pentru nepoţi şi strănepoţi şi să se ţină încleştaţi de funcţii. Tinerii s-au săturat să aştepte să le vină rândul. Nu i-ar întrista probabil, mai ales pe cei fără funcţii, să-i vadă „Jos!” pe cei cu funcţii de care nu reuşesc să scape precum nu a reuşit niciodată PSD să scape de umbra lui Iliescu.

Cu toate acestea, în ce-i priveşte pe tinerii din PDL, eu cred că ei merită aceeaşi soartă ca şi seniorii fiindcă au acceptat mizeriile lor, ba chiar le-au aplaudat, fiindcă nu şi-au impus punctele de vedere, fiindcă nu au luat atitudine să schimbe ceva cu adevărat în partid în special  şi în clasa politică în general. S-au născut într-un cuib de vipere, au învăţat să ucidă şi nu avem niciun fel de încredere că vor face altceva când vor pune mâna pe „ciolan” decât ceea ce au învăţat de la cei „îmbătrâniţi în rele”, vorba liderului lor.

Pe mine, parada lor tristă, cu feţe ponosite şi haine negre, cu coroana în frunte nu m-a impresionat deloc. Mesajul pe care mi l-au transmis mie nu a fost unul de unitate, ci de haită, gata să se apuce de sfâşiat din nou dacă strada va ceda. Nu a mai rămas prea mult timp pentru contracte şi comisioane, deci se vor grăbi să adune şi să depoziteze ca să aibă cu ce se hrăni în vremuri de secetă şi foame. Instinct de haită!

Cristiana Sabău