Când josnicia îşi arată colţii

Când un om se căsătoreşte e un moment fericit, cel puţin pentru el, şi nu e nicidecum cel mai potrivit prilej să-i scoţi la iveală un schelet din dulap şi să-l pui pe masă, lângă tort, ca să-l contemple toţi nuntaşii. În primul rând pentru că se căsătoreşte cu cineva, o altă persoană, care are dreptul să se bucure de ziua nunţii la fel ca oricine, în al doilea rând pentru că anul mai are, teoretic, încă 364 de zile în afară de ziua nunţii lui în care poţi face orice dezvăluiri vrei. Te poţi duce cu dovezile la Poliţie, la DNA, la DIICOT, poţi face sesizări peste sesizări dacă tu crezi că deţii adevărul. E dreptul tău. Dacă însă consideri că exact data în care omul îşi sărută mireasa – liber fiind, deci teoretic nevinovat, şi nu în cătuşe cum l-ai vrea tu – e cea mai potrivită să dai cu pietre în el, din punctul meu de vedere nu ai nimic uman în tine, nici măcar un strop de decenţă. Ziua nunţii unui om nu e cea mai bună ocazie să stai pitit sub anonimat şi să-l împroşti cu vorbe otrăvite decât dacă eşti plin de otravă tu însuţi.

Al doilea moment extrem de nepotrivit să ataci o persoană este atunci când suferă din cauza unei tragedii gen moartea cuiva drag. Dacă nu ai pic de compasiune, dacă nu poţi tăcea măcar, atunci eşti o javră ordinară care meriţi un tratament pe măsură. Nu-ţi cere nimeni să fii alături de ea, nici să te prefaci afectat sau îndoliat. Tot ce îţi cere bunul simţ este să taci din gură, să-ţi vezi de ale tale şi să acţionezi altădată. Am trecut printr-un astfel de moment şi ştiu cum a fost. Mi-e greu şi azi să-i iert pe cei care m-au terfelit în timp ce aşteptam la poarta spitalului să-l pună pe tatăl meu într-un sicriu şi să-l ducem acasă. Extrem de greu, deşi toate săgeţile lor otrăvite mi se păreau atunci nimicuri în faţa durerii cumplite cauzată de pierderea unui părinte. Am avut însă revelaţia că toţi vor şti prin ce am trecut când le vor muri propriii părinţi fiindcă, dacă există un adevăr incontestabil, acela este că toţi murim. Mi-au rămas însă vii în minte chipurile oamenilor care au lăsat tot deoparte să fie prin preajmă într-un fel sau altul, indiferent ce credeau despre mine. Asta înseamnă să fii uman: să fii acolo când celălalt are nevoie, indiferent de părerea ta despre el. Eşti fiindcă tu te ridici la înălţime, nu pentru că o face el.

Şi acum despre situaţia concretă care m-a inspirat să vă spun toate acestea: dacă scriem despre înmormântări sau nunţi este pentru că sunt evenimente în vieţile celor implicaţi şi adesea şi în cea a comunităţii. Nu scriem ca să ofensăm pe cineva şi nici ca să dăm satisfacţie altcuiva. Scriem pentru că există şi pentru că noi le considerăm subiecte, la fel cum şi mulţi dintre dumneavoastră consideră la fel, dovadă numărul mare de vizualizări şi aprecieri. Cei care nu mai pot de tristeţe că am abordat astfel de subiecte despre nunţi şi înmormântări au la îndemână o mare de informaţie, ziare 100% culturale, portaluri tematice, presă românească, străină, sunt liberi să citească exact lucrurile care îi interesează. Putem înţelege că nu sunt de acord cu ceea ce scriem, acceptăm opiniile civilizate, argumentate, transmise la momentul potrivit, dar, în acelaşi timp, şi cei care nu au altă treabă decât să-şi verse veninul pe orice şi oricine trebuie să înţeleagă că nu suntem obligaţi să stăm cu gura deschisă şi să-l înghiţim.

Cine avea ceva împotriva mariajului lui Jack putea transmite Primăriei Bistriţa motivele. Întrucât căsătoria s-a săvârşit e momentul ca toată lumea să „tacă pe vecie”. În privinţa altor aspecte, nu cred că au intrat zilele în sac. Faceţi-vă datoria de cetăţeni dacă aveţi dovezi care demonstrează că un om e infractor, altfel, la fel, tăceţi şi vedeţi-vă de vieţile voastre care pot fi mizerabile şi jalnice. Faceţi ceva în privinţa aceasta!

Cristiana Sabău