Câţi dintre noi muncim din plăcere?

Dacă m-a impresionat ceva, miercuri, la conferinţa de presă la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” a fost o frază a profesorului Constantin Gălăţan care l-a descris pe Rareş Buhai, campionul nostru triplu medaliat cu aur, ca fiind un copil căruia nu îi lipseşte plăcerea de a munci, „acea bucurie calmă a muncii, să rezolvi o problemă, să-ţi iasă, acele mici bucurii care, însumate la sfârşitul zilei, îţi dau curajul să începi o nouă zi de muncă”.

„Bucuria calmă a muncii” e expresia care mi-a rămas în minte fiindcă exprimă în cuvinte atât de simple ceea ce numim vocaţie, pasiune. Fireşte că Rareş e doar un copil la început de drum. Părinţii lui sunt cei care au grijă ca el să aibă unde dormi, ce mânca, cu ce se îmbrăca. El are, deocamdată, privilegiul să se bucure cu adevărat de ceea ce face şi fireşte că, după un efort atât de mare, e momentul ca şi noi, ca şi comunitate, să îl răsplătim pe măsura rezultatelor sale. A venit de la mondiale nu cu o medalie de bronz, ci cu una de aur şi mai are încă două la gât la fel de sclipitoare.  Merită cel puţin premiul în bani luat de halterofilul Răzvan Martin şi sper că îl va primi. Ar fi o ruşine fără margini pentru politicienii noştri să îl trateze cu altă unitate de măsură. Ce dacă e un copil? E un copil de aur şi momentul lui de glorie este acum. Fireşte că nu va avea pretenţii de niciun fel fiindcă aşa a fost educat de familie să fie modest. Dar, de îndată ce îi va primi, sunt convinsă că ai lui vor şti ce să facă cu banii. Îi vor fi de folos la un moment dat pentru studii, pentru ca să se stabilească într-o altă ţară în care inteligenţa lui sclipitoare şi munca din aceşti ani să fie apreciate la justa lor valoare. Nu cred că în timpul vieţii noastre un copil ca Rareş Buhai merită să rămână în România fiindcă e nedrept ca un om supradotat din punct de vedere intelectual să devină sclavul grijilor zilnice.

Aici, în ţara noastră, numai şmecherii, inculţii şi nesimţiţii fac bani şi trăiesc decent. Cei care încearcă să urce treaptă cu treaptă în carieră sunt copleşiţi de griji şi îşi pierd zi de zi bucuria de a munci. Plătiţi în batjocură, majoritatea înţeleg să facă lucrurile de mântuială şi cine i-ar putea condamna? Să ne mai mirăm de faptul că străzile nu sunt măturate bine, că în spitale nu ne bagă nimeni în seamă dacă nu dăm plicuri cu bani, că în şcoli rezultatele sunt proaste, că se construieşte în dorul lelii? E foarte greu să munceşti din plăcere şi să fii creativ când te copleşesc grijile. Nu văd nicio speranţă ca lucrurile să se schimbe în bine în anii care vor urma. La conducere se schimbă doar indivizii, mafia transpartinică e aceeaşi, cu toţii încearcă să facă bani din ce a mai rămas, combinate, fonduri europene, afaceri cu statul.

Noi, ca ţară, nu producem mai nimic. Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce produce Bistriţa în afară de cablurile de la Leoni şi poate bateriile Rombat? Pur şi simplu, trăim într-un oraş în care lumea umblă bezmetică pe străzi şi face cozi la bănci când intră ajutorul de şomaj. Zi de zi e plin de oameni care mişună pe stradă 24 de ore din 24. Printre ei veţi găsi generaţia poliţiştilor, militarilor şi securiştilor care a ieşit la pensie la 40 de ani şi încasează lunar zeci de milioane de lei vechi. Sunt tineri, încă în putere, iau bani mulţi, îşi permit să umble brambura pe străzi şi să plece în concedii. Statul le-a dat locuinţe pe gratis, au dus-o bine în comunism, o duc şi acum.

Nu au avut aceste privilegii cei din generaţia care acum are 35-40 de ani. Dacă nu au avut pe nimeni în spate, nu au avut nici casă. Cine nu a lucrat cu statul şi nici nu s-a angajat la stat optând pentru mici afaceri, adesea nerentabile, vă garantez că nu şi-a plătit sieşi salariu de 4000 de lei. Ar trebui să fii nebun să plăteşti încă 2000 de lei statului. Cu ce să mai trăieşti?

În mediul privat actual salariile sunt extrem de mici, mai mici ca la stat. Banii nu ajung pentru plata utilităţilor, toate s-au scumpit, iar la fondul de pensii nu se mai gândeşte nimeni. Cufundaţi până peste cap în rate, obligaţi să punem benzină cu peste 6 lei litrul, luptăm să trăim de pe o zi pe alta dacă nu ştim face afaceri cu statul şi nu suntem progenituri de securişti care au trişat toată viaţa.

„Bucuria calmă a muncii” e atât de rară în cazul generaţiei noastre încât mi-e teamă că nici nu vom mai reuşi vreodată să o trăim. Tocmai de aceea, eu cred că un copil genial cum e Rareş Buhai merită să o trăiască în fiecare zi, iar dacă acest lucru ne costă o sută de mii de lei de la buget, atunci să nu ezităm şi să-i dăm acestui copil ceea ce merită. Să fie darul nostru pentru cel care munceşte cu bucurie.

Cristiana Sabău