Copii, politică şi găşti

În 1996 când am dat examen să intru în redacţia Mesagerului de Bistriţa-Năsăud, aveam 22 de ani şi abia terminasem facultatea. M-am întors la Bistriţa prin iulie să dau examen de titularizare în învăţământ, dar nu am stat în oraş decât în ziua respectivă. Nu-mi plăcea deloc  şi speram să pot fugi cât mai repede din el, să mă întorc la Cluj, să-mi iau zborul, să plec departe. Bistriţa era o înfundătură de care îmi era groază. Mai aveam două luni de vacanţă, timp berechet să visez, să-mi fac planuri. Întâmplarea a făcut că nu mi-au ieşit şi m-am întors la Bistriţa în septembrie când începea şcoala, adică la serviciu, la primul meu loc de muncă. Nu am fost deloc entuziasmată fiindcă îmi lipsea calitatea esenţială a unui dascăl: răbdarea.

Tot pe atunci se deschidea redacţia ziarului şi am văzut în asta gura mea de oxigen, doza mea de adrenalină, frânghia de care mă puteam apuca să mă caţăr. M-am prezentat la concurs.

Am trecut cu brio de testele gramaticale, am arătat că ştiu redacta un text, dar am dat-o de gard rău de tot la întrebări de genul: cine e primarul Bistriţei? Cu se se ocupă primarul? Cine e preşedintele CJ şi ce partid reprezintă? Care e rolul CJ? Am tras linie peste tot fiindcă habar nu aveam. Eram 100% convinsă că va trebui să plec de la concursul respectiv umilită rău. Eram pur şi simplu o ignorantă. Nişte domni simpatici de la Cluj care veniseră să ne testeze au râs de spaima mea că am picat. Mi-au spus că mă voi sătura în viaţă şi de primari, şi de preşedinţi de CJ, şi de partide, că ei se vor schimba între ei şi eu tot nu voi avea răspunsul nici măcar la întrebarea „Ce face primarul?”. După 20 de ani, le dau dreptate. Am prins, ca ziarist, trei primari ai Bistriţei, trei preşedinţi de CJ, unii cu mai multe mandate, i-am întrebat de câte ori am avut ocazia de ce nu fac una, de ce nu fac alta, la unison mi-au răspuns: „Nu se poate”. Profeţia că nu voi avea niciodată tabloul complet a ceea ce poate face primarul (iar prin acest termen înţeleg orice persoană cu funcţie publică decizională) s-a împlinit. Toţi mi s-au părut nişte neputincioşi într-o măsură mai mare sau mai mică, aşa încât aproape că am devenit indiferentă la politică. Nu mai cred în oameni providenţiali, nu mai văd soluţii magice. Efectiv, m-am întors înapoi cu 20 de ani şi trebuie să recunosc: habar nu am cu ce se ocupă cu adevărat primarul unui oraş ca Bistriţa. Străzile sunt praf acum, ca şi atunci când am început eu să le bat în căutare de ştiri, oamenii sunt trişti şi abătuţi, pe tineri numai întâmplările îi determină să revină acasă, planurile eşuate, soluţiile de rezervă.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc azi. Pur şi simplu, mi-am adus aminte de perioada fericită a ignoranţei mele. Mi se pare extraordinar azi că, la 22 de ani, habar nu aveam despre cine şi ce conduce, nu mă interesau frământările din partide, care şi ce a zis, nu mă pasionau interesele nimănui. În studenţie, mi-am văzut de învăţat şi de examene – nici nu aveam timp pentru altceva -, apoi m-a preocupat să o iau pe un drum în viaţă pe care să mi-l croiesc singură pe baza a ceea ce am învăţat şi m-am pregătit. Nici nu îmi puteam imagina că e posibil să-ţi construieşti o carieră altfel. Nu ştiam, la vremea aceea, că datul din coadă pe lângă vreun politruc te face să arzi etape şi să devii peste noapte „mare”. Chiar dacă aş fi ştiut, sunt 100% convinsă că nu aş fi aplicat pentru această scurtătură penibilă. Nu mi-aş fi căutat nicidecum un idol din rândurile politicienilor la care să mă închin, unul ale cărui vorbe să le sorb şi pe care să-l imit ca o maimuţă pentru simplul fapt că am personalitatea mea şi nu îmi place să copiez pe nimeni. Mi se pare degradant să stau să activez în nu ştiu ce organizaţii ca să-mi vină şi mie rândul peste nu ştiu câţi ani să fiu ceva sau cineva. Faptul că am stat departe de politică m-a ajutat enorm în acel moment din viaţă în care am luat, zic eu acum, după 20 de ani, un start bun, sănătos, am apucat-o pe o cale şi nu m-am abătut de la ea. Bună, rea, a fost calea mea, pe care mi-am ales-o singură. Nu m-a pus nimeni nicăieri, nu m-a făcut nimeni nimic. Nu se termină cariera mea odată cu a nu ştiu cărui politician. Nu începe cu a altuia. Şi mi-e foarte bine. Aş vrea să mediteze la asta toţi tinerii care se tem că, dacă nu fac politică, nu au nicio şansă în viaţă. Ba au, şi încă o şansă adevărată, nu un balon de săpun.

Astăzi, în pragul campaniei electorale cu startul furat, ca de obicei, văd însă politicienii preocupaţi foarte tare să le spună copiilor, începând de la cei de grădiniţă, că în viaţă li se întâmplă lucruri bune doar datorită lor. Ei, supereroii zilelor noastre, coborâţi din televizoare, unde au participat la talk-show-uri, vin şi le aduc alţi eroi la ei în sat.

„Gaşca Zurli”, fiindcă despre ea este vorba, a devenit noul agent electoral care bate judeţul la un capăt la altul, adusă de primarul X sau de candidatul Y să-i „bucure” pe copii şi să-i îndatoreze cu un vot pe părinţi. Chiar nu credeam că se poate ajunge atât de jos. Mi se pare cel mai degradant mod de a face campanie electorală, mult sub Văru Săndel şi Puiu Codreanu, mult sub Rapangaliţa, pentru că vorbim despre copii. Niciun copil nu ar trebui folosit ca agent electoral de nimeni, de niciun candidat, de niciun partid şi niciun părinte cu capul pe umeri nu ar trebui să permită nimănui să-l manipuleze prin intermediul copilului.

Faceţi politică pentru adulţii care votează, explicaţi-le lor ce aţi făcut şi ce vreţi să faceţi. Lăsaţi copiii să înveţe, să citească, să viseze la carierele pe care le vor avea, să-şi transpună visele în realitate, iar dacă la un anumit moment dat vor vrea să facă şi politică, să fie alegerea lor, nu rezultatul manipulării voastre ordinare.