Nu ştiu cum au fost anii aceştia pentru dumneavoastră, dar ai mei au fost nesperat de buni. Am terminat, în loc de un liceu mecanic la care am intrat în treapa întâi, unul teoretic. Am învăţat, în loc de economie politică, filosofie, şi am putut citi Mircea Eliade fără să aştept să iasă toţi din Biblioteca Judeţeană ca să pot primi „În curte la Dionis”, conspirativ, pe sub masă de la oameni care au înţeles că nu voi pleca de acolo fără cartea respectivă.
Am scris texte stupide la un ziar numit „Viaţa” şi condus de Mircea Seleuşan şi am fost foarte mândră de isprăvile mele literare. Am intrat apoi la Facultatea de Litere şi am avut ocazia să particip la cea mai mare grevă studenţească de la Cluj în care i s-a cerut vehement demisia lui Liviu Maior, la vremea aceea ministru al Educaţiei. Am stat în stradă zile la rând, iar Liviu Maior a demisionat fiindcă nu ne-a mărit bursele.
Am prins acei ani în care studenţii dădeau jos miniştri şi, în rest, îşi toceau coatele la BCU fără să aibă habar că există opţiunea copy-paste. Şi foarte bine a fost. Mi-aş fi dat viaţa pentru un Larousse enciclopedic şi am reuşit să îl cumpăr punând deoparte burse din trei luni. Şi cât de fericită am fost!
Am mai prins şi vremurile în care titularizarea în învăţământ era o chestiune foarte serioasă, lucrările candidaţilor fiind corectate în universităţi. Erau vremurile în care universitarii nu predau concomitent la 15 facultăţi şi erau foarte interesaţi de cei care le vor trimite, viitorii studenţi. Chiar dacă am demisionat din învăţământ, spre disperarea familiei mele care nu înţelegea de ce păşesc pe nisipurile mişcătoare ale jurnalismului, am putut alege ceea ce mi-a plăcut cu adevărat. Am putut să-mi împlinesc visul de a ajunge jurnalist (fiindcă mi-am dorit asta din copilărie) începând să lucrez la primul ziar independent din judeţ, „Mesagerul” de la care am fost dată apoi afară, continuând apoi să scriu la unul regional „Ziua de Ardeal”, apoi la o agenţie naţională de presă, „Mediafax”, apoi la un post naţional de radio, „Europa FM” şi apoi la o televiziune naţională, Realitatea TV. Am lucrat în două, trei, patru locuri în acelaşi timp fără să simt oboseala, fără să mi se pară prea mult fiindcă am făcut ceea ce mi-a plăcut cu adevărat.
Mi s-a întâmplat să trăiesc cu bani mulţi, dar şi cu bani puţini, în prim-planul vieţii publice, dar şi în plan secund, am avut urcuşuri rapide şi căderi spectaculoase, m-am simţit ameninţată şi am fost la rândul meu o ameninţare pentru alţii. Dincolo de orice oprelişti, de încercarea unora sau altora să-mi pună botniţă, să mă dirijeze, să-mi spună ce să scriu şi cum să scriu, în ciuda tuturor celor care m-au dat în judecată de-a lungul timpului pentru delict de opinie, a diverşilor şefi pe care i-am încurcat fiindcă eram greu de controlat, eu am rămas un spirit liber, rebel, inconfortabil pentru mulţi, dar care se simte bine în pielea mea.
Au trecut 22 de ani de când sunt şi eu, ca şi dumneavoastră, un om liber să gândească, să vorbească, să scrie. Acest lucru nu trebuie să îl uităm niciodată fiindcă îl datorăm unor oameni mai curajoşi decât noi care au pus libertatea noastră mai presus de viaţa lor.
În ultimii ani, necazurile ne-au copleşit, iar conducătorii noştri, principalii beneficiari ai libertăţii la care ne referim, au devenit asupritorii noştri. Dacă ei au uitat, nerespectându-ne drepturile, că libertatea noastră a fost plătită cu sânge, noi nu ar trebui să uităm niciodată. Nici acum nici peste alţi 22 de ani sau câţi vom mai apuca pe acest pământ.
Cristiana Sabău
Adaugă comentariu