La Spania şi la Italia aşa faceţi?

Mult iubiţii noştri confraţi care lucrează prin străinătăţuri, “la Spania” şi “la Italia”, cum le place să spună, veniră acasă în hoarde cu mulţi euroi în buzunare şi cu foarte mult tupeu. Au luat cu asalt hipermarketurile, băncile, institituţiile şi, evident, şoselele. E dreptul lor de băştinaţi europenizaţi să vină să ne înjure de la volanul maşinilor cu volan când pe stânga, când pe dreapta în cazul în care li se pare că nu au destul loc, iar dacă avem nesimţirea să rispostăm, ne ameninţă cu Poliţia, cu judecata, cu avocaţii.

La o oră nu tocmai de vârf când nu apucaseră să iasă încă toţi din casă, am purces cu maşina pe strada Dornei. Aşa cum se ştie, de o parte şi de alta sunt parcate maşini. Unele, mai lungi decât Orient Express-ul, nu încap în liniile trasate pe trotuare şi au jumătate de fund în stradă. Altele sunt parcate complet aiurea direct în stradă că doar sunt două aparente benzi şi traficul poate fi “strangulat” unde vrea muşchii şoferului cu tupeu, complet invizibil pentru orice echipaj de Poliţie. Aşa că probabil la un moment dat am intrat ceva mai mult pe banda din dreapta când mă trezesc claxonată de un individ care răcnea uitându-se spre mine prin geamul deschis. De regulă nu simt nevoia să conversez cu personaje ce aduc mai degrabă cu maimuţele urlătoare decât cu fiinţe umane, aşa că mi-am văzut de drum. Omul continua să behăie pe geamul deschis şi să claxoneze ca un apucat. În dreptul unei trecerei de pietoni, s-a întâmplat să trebuiască să oprim unul lângă altul, moment în care omul a început să-mi arate semne obscene, să mă trimită la origini şi să mă injure. Cum nu se întâmplă aproape niciodată să nu am la mine vreun aparat foto, l-am scos rapid din geantă şi l-am fotografiat. Atât mi-a trebuit. Scos din minţi, s-a ţinut după mine până în faţa sediului Poliţiei Locale unde a coborât cu telefonul pornit să mă fotografieze şi să mă ameninţe cu plângeri la Poliţie, la Parchet, cu procese penale. Circul infernal pe care l-a făcut a scos în stradă aproape toată Poliţia Locală. Invitat să facă plângere, a urcat în maşină şi dus a fost.

Nu e prima oară când întâlnesc în trafic astfel de specimene, de regulă bărbaţi de peste 30 de ani, care conduc maşini scumpe sau de fiţe şi care parcă s-au născut cu ideea implantată în cap că femeile nu ştiu să şofeze şi nu au ce căuta în trafic. În ce mă priveşte, destest la rândul meu să constat că şoferii care ezită cel mai mult, se încadrează pe o bandă şi de fapt vor să o ia pe alta, nu sunt capabili să traverseze printr-un sens giratoriu sunt femei, dar asta nu înseamnă că nu am văzut la fel de mulţi bărbaţi care orbecăie la volan. Cel puţin în această perioadă sunt mulţi care sunt antitalent la condus şi insistă să enerveze pe toată lumea. Pretind că nu fac parte din categoria asta. Nu merg cu zero la oră, nu pun stăpânire pe şosele, nu încurc lumea în trafic mai mult decât o face orice om obişnuit, drept urmare nu accept să fiu înjurată şi claxonată aiurea de nimeni.

Am convingerea că, în situaţia în care nu opream în faţa Poliţiei Locale şi o luam spre casă sau în altă parte, într-un loc izolat, individul respectiv ar fi încercat să mă lovească. Acolo însă i-a pierit curajul şi a tulit-o de îndată ce a fost invitat în sediul instituţiei să depună magistrala plângere cu care mă ameninţa pentru că, vezi Doamne, i-am făcut fotografii în timp ce urla la mine ca un apucat preţ de o stradă întreagă. Nici nu vreau să mă gândesc ce i s-ar fi întâmplat dacă făcea acelaşi lucru “la Spania sau la Italia” pe unde cine ştie ce amarul lui de muncă face. Probabil una de jos ca majoritatea românilor care se dau zilele acestea mari occidentali prin Kaufland şi Lidl, fac comparaţii între preţurile de acolo şi cele de aici, fac gălăgie pe la casele de marcat, prin faţa băncilor şi pe şosele. Nu le convine nimic din ţara noastră şi parcă ne acuză că nu le-am aşternut covorul roşu pentru când se întorc ei o dată pe an acasă.

Românii fără şcoală plecaţi prin alte ţări să muncească pământul altora sau să le îngrijească bătrânii şi copiii îşi trăiesc, în cea mai mare parte, viaţa cu umilinţă. Sunt trataţi ca nişte servitori, ironizaţi pentru că nu cunosc limba ţării în care stau decât silabisesc frânturi din ea. De sărbători vin însă acasă ca şi cum ar fi cel puţin nişte proprietari de holdinguri şi magnaţi. Simplul fapt că au în portofele euro şi nu lei le dă impresia că sunt deasupra celor rămaşi acasă cel puţin cu un cap de om. Au alte drepturi, nicio obligaţie. Au dreptul să fie aroganţi, nesimţiţi, să ne jignească şi să ne insulte ca şi cum niciunul dintre noi nu a călcat în afara graniţelor. Ce să vezi, am mai călcat şi nu ne-am dus nici să spălăm bătrâni la fund, nici să ştergem cu mopul pe jos. Ne-am dus să vizităm muzee şi să admirăm cultura ţărilor în care unii dintre ei lucrează şi habar nu au nimic despre ea. De regulă, ne-am ferit să vorbim româneşte exact din cauza unora dintre românii care ne-au făcut de ruşine în ţările prin care s-au stabilit, aşa că, de Revelionul următor, poate ne fac şi ei un pustiu de bine şi stau în ţările lor adoptive şi ne lasă în pace.