Lecţii de viaţă cu iz de moarte

Poate că mulţi v-aţi săturat deja de „cazul Huidu”. De duminică de la prânz şi până azi dimineaţă, părea că în România nu s-a întâmplat nimic altceva. Dincolo de tragedia din jurul acestui subiect şi de controversele pe care le-a stârnit, mie mi se pare că acestui om cineva, de undeva, i-a transmis un mesaj că ceva nu e în regulă cu viaţa lui.

Cu siguranţă că nu e cel mai potrivit mod să-ţi câştigi pâinea imitându-i şi batjocorindu-i pe alţii, mie cel puţin nu mi se pare, indiferent de formatul unei emisiuni şi de „nevoia” să facă cineva şi aşa ceva. Nu ştiu dacă există vreo nevoie de acest gen, habar nu am dacă e în regulă să lăsăm impresia că e necesar să ne batem joc de alţii fiindcă, oricum, ar face-o cineva.

Pe vremea când eram eu însămi reporter de televiziune la Realitatea TV mi s-a întâmplat să apar în „Cronica cârcotaşilor”. Nu m-am supărat mai ales că nu era vorba de nicio bâlbă (deşi nu stăteam deloc rău la acest capitol), ci de o estimare greşită a grosimii stratului de zăpadă, undeva, prin Maramureş. De-a lungul anilor am văzut însă „n” cazuri de reporteri de teren luaţi la mişto în Cronică fiindcă stăteau şi se uitau tâmp în cameră şi nu ziceau nimic, de cele mai multe ori nu din vina lor, dar prea puţini ştiu acest lucru.

În afară de cei care practică meseria asta, puţină lume îşi imaginează cum se face o transmisiune „live”. Înainte să apari pe sticlă, tehnicienii fac probe cam cu 10-15 minute înainte, eşti pus să repeţi cuvinte ca să se verifice calitatea sunetului, operatorul te mută dintr-un loc în altul în funcţie de cât de „curat” e cadrul şi de lumină. Dacă eşti norocos, intri în direct în secunda doi şi ai scăpat. Dacă ai ghnion, eşti ţinut la cadru până îşi aduce aminte emisia de tine, chiar şi o oră. Mie mi s-a întâmplat, deşi tremuram de nervi fiindcă aveam şi invitat la cadru care nu înţelegea nici mecanismul, nici nu avea răbdare.

De regulă, indiferent de momentul în care intri în direct, ţi se cere să să stai nemişcat în faţa unei camere pe un trepied. După ce ai aşteptat în frig, degerat, apari şi tu la televizor. Şi, ce să vezi? Oamenii te văd pe sticlă, dar tu nu auzi nimic fiindcă tocmai a căzut semnalul la telefon. Aşa că stai şi te uiţi tâmp într-un punct al camerei video unde ţi s-a spus neştiind dacă eşti în direct sau nu. Nu ai în faţa ta alt televizor să-l vezi pe cel din studio cum te prezintă, nu ştii ce se întâmplă, eşti derutat, nu ai cea mai inteligentă privire probabil. În astfel de momente, te „vânează” cârcotaşii şi râd bine de tine. Sigur eşti un prost, nu-i aşa?

Privind lucrurile la rece şi fără ranchiună, nu cred că e în regulă să râzi de oricine apare la televizor. Spre deosebire de mulţi dintre cei care comentează prin studiourile de ştiri, cei de pe teren sunt şi prost plătiţi, lucrează şi în condiţii mult mai grele şi sunt dependenţi de o întreagă armată de tehnicieni şi de condiţii adesea nefavorabile. Se întâmplă să urle unul lângă tine, să-ţi treacă un câine prin faţă, să sară vreo cinci prin spatele tău să se vadă la televizor. Dacă apari chiar atunci în direct bombănind sau privind tâmp în camere nu înseamnă că eşti un tâmpit demn de imitat şi despre care poate râde o ţară întreagă cu gura până la urechi.

Aşadar, în anul de graţie în care trăim, mie, uneia, nu mi se mai pare în regulă să râd de greşelile altora, nu de alta, dar nu mi-ar plăcea ca lumea să râdă de ale mele. Este adevărat că, în tinereţe, am privit spre această zonă cu mai multă indulgenţă, am considerat că e amuzant, am râs cu poftă de bâlbele unora şi altora şi de imitaţii. Mi-am dat seama însă, în timp, că nu e cea mai potrivită atitudine, că e prostesc să te porţi aşa. Ce-i drept, am primit şi eu lecţiile mele. Pe unele le-am învăţat, la altele încă mai meditez.

În acest moment al vieţii mele, cred că un om care a greşit cu voia lui, făcându-le altora rău cu intenţie şi profund conştient, merită atenţionat şi taxat în pagini de ziare, în emisiuni televizate, în pamflete de orice fel. Cei care greşesc fără voia lor trebuie trataţi cu înţelegere şi compasiune fiindcă oricui i se poate întâmpla.  

Mai cred că atunci când viaţa ne duce pe un drum înfundat, trebuie să ne întoarcem înapoi să vedem în ce intersecţie nu am luat-o pe unde trebuia. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de boală, accidente şi necazuri!

Cristiana Sabău