Mărturiile evreilor din ghetoul de la Bistriţa

Cei aproximativ 6.000 de evrei din Bistriţa şi din comunităţile judeţului Bistriţa-Năsăud au fost concentraţi la ferma Stamboli. Aproape 2.500 de locuitori ai ghetoului proveneau chiar din Bistriţa. Ceilalţi au fost aduşi din comunităţile din districtele Bistriţa de Jos şi Bistriţa de Sus, Năsăud şi Rodna. Ghetoizarea evreilor din oraş s-a făcut sub comanda primarului Norbert Kuales şi a şefului poliţiei, Miklós Debreczeni. În alte comunităţi ale judeţului, operaţiunea a fost condusă de László Smolenszki, adjunctul de prefect, şi locotenent-colonelul de jandarmi Ernö Pasztai. Toţi patru participaseră, împreună cu László Endre, la conferinţa din 28 aprilie de la Târgu Mureş. Ghetoul, constând dintr-un număr de barăci şi adăposturi pentru porci, era inadecvat din toate punctele de vedere. Resursele de apă şi hrană au fost, în mare parte, foarte sărace, din cauza comportamentului inacceptabil al lui Heinrich Smolka, cel însărcinat cu asigurarea lor. Printre cei care au cooperat cu Smolka la persecutarea evreilor s-a aflat Gusztáv Órendi, un agent al Gestapo din Bistriţa. Autorităţile poliţieneşti locale au asigurat paza ghetoului cu 25 de jandarmi din Dumitra, trimişi la Bistriţa de colonelul Paksy-Kiss. După 10 mai 1944, prefect al judeţului a fost Kálmán Borbély. Deportarea celor 5.981 de evrei din Bistriţa a avut loc la 2 şi 6 iunie 1944.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România şi Asociaţia Evreilor Victime ale Holocaustului a publicat “Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei”. În volumul doi al mărturiilor adunate de Oliver Lustig  găsim depoziţiile unor evrei despre ghetoul din Bistriţa.

Iosif Adolf, economist; 49 ani; domiciliul: Lunca

“În 4 Mai 1944 când au fost internaţi evreii din Bistriţa în ghetou, în grădina baronului Huglo am auzit de la mai mulţi evrei pe care nu mi-i amintesc, că inculpatul Takács Zoltan a luat parte la internarea evreilor în ghetou, că a bătut pe mai mulţi evrei, că i-a oprit să ia apă. De la evreul Grün, tinichigiu în Bistriţa, am auzit că inculpatul i-a bătut pe cei 8 copii ai săi atunci când i-a transportat de la sinagoga evreiască la ghetou. Eu locuiesc în comuna Lunca, jud Năsăud, unde în 1940 aveam o gospodărie frumoasă formată din 62 jughere de pământ, 15 buc vite, 3 care, 2 pluguri, diferite maşini agricole şi 5 camere bine mobilate şi cereale în cantităţi mari. În ziua de 4 Mai 1944, am fost ridicat de acasă împreună cu familia mea, 7 persoane, nelăsându-ne să luăm cu noi decât un rând de haine îmbrăcăminte, haine de pat şi 25 kg alimente, de către jandarmii Szabo şi Kuti de la postul Şicu Mare, şi notarul Gyarmathy, fost notar în Şieuţi, originar din secuime, şi am fost duşi în ghetoul Bistriţa.

Ghetoul era fixat într-o grădină împrejmuită cu reţea de sârmă, unde am stat 30 zile. În ghetou au fost internaţi 7400 de evrei. Evreii au fost lăsaţi să stea sub cerul liber, fără aşternut, fără apă, fără mâncare afară de ce au luat fiecare de acasă. După 10 zile s-a distribuit pâine 250 gr de persoană zilnic, iar alte alimente nu s-au dat. Şeful ghetoului a fost inculpatul Smolka Henrich, care era la biroul ghetoului împreună cu poliţia şi detectivii. Din cauza  răului tratament complect neomenos, fără loc de dormit, fără posibilităţi de curăţire, cu closetele în mijlocul ghetoului, evreii s-au contaminat de păduchi şi s-au îmbolnăvit foarte mulţi găsindu-şi moartea cca 30 de evrei, şi am auzit că au murit şi copii nou născuţi. În ghetou erau internaţi şi doctori evrei, care nu puteau să intervină în ajutorul bolnavilor fiindcă nu aveau medicamente.

După ce evreii au fost internaţi în ghetou, evreii bănuiţi şi denunţaţi că şi-au ascuns şi depozitat bunuri pe la creştini au fost anchetaţi şi torturaţi de către trei detectivi pe care nu ştiu cum îi cheamă şi de către conducătorul ghetoului Am auzit eu personal că numitul Smolka Henrich, membrii Partidului Nyilas şi premilitarii. Precizez că paza ghetoului au făcut-o nyilaşiştii, jandarmii n-au venit decât la transportarea evreilor din ghetou.

Tortura s-a făcut în modul următor: erau chemaţi câte unul la biroul ghetoului, la cei trei detectivi de la Smolka, unde după ce erau anchetaţi erau torturaţi anume: dezbrăcaţi la piele, întinşi jos pe podiment şi cu bastoane de cauciuc bătuţi la tălpile picioarelor şi peste tot corpul.

La 20 de zile după ce am fost internat în ghetou au venit la mine în ghetou jandarmii Szabo şi Kuti şi m-au anchetat spunându-mi că am fost denunţat la jandarmi de către Gordon Vasile a lui Gheorghe din Lunca, că aş fi ascuns şi depus bunuri la Simonca Vasile, Farcaş Ioan, Gordon Petru şi alţi şi m-au întrebat dacă recunosc. Parţial eu am recunoscut. Imediat după aceasta m-au predat la cei trei detectivi care erau în biroul unde lucra şi Schmolka, ce nu era prezent atunci, care m-au anchetat din nou, bănuindu-mă că n-am spus totul. Eu nu le-am recunoscut altceva. Ei atunci m-au dezbrăcat de haine la piele, şi întinzându-mă pe pavement m-au bătut cu bastoane de cauciuc pe tălpile picioarelor, peste tot corpul, în aşa mod încât, după ce m-au ridicat în picioare, n-am putut să stau în picioare şi să ies afară. La trei zile după aceasta, cei trei detectivi m-au anchetat din nou şi m-au torturat în modul de mai sus.

După aceasta, la câteva zile, s-a făcut primul transport de evrei spre Germania [Polonia n.n.], cu care am mers şi eu. La ieşirea din ghetou, evreii au fost dezbrăcaţi la piele în văzul tuturora, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga, înaintea porţii ghetoului, la ieşire. La bărbaţi au făcut percheziţie cei trei detectivi nyilaşişti din Bistriţa şi jandarmi pe care nu ştiu cum îi cheamă. La femei au făcut percheziţie nişte femei pe care nu ştiu cum le cheamă şi am auzit de la soţia mea deportată, de la fiica mea Iosif Silvia că le-au făcut şi percheziţie vaginală şi la anus. Precizez în mod categoric că, la percheziţii l-am văzut şi a fost prezent tot timpul şi inculpatul Smolka Henrich. Cu ocazia percheziţiilor au confiscat absolut tot ce au găsit asupra evreilor, afară de un rând de haine îmbrăcate, 2 batiste, 3 cămăşi, una pătură şi un jumătate de kg pâine. Menţionez că la urcarea în tren s-a mai dat evreilor câte un jumătate kg de pâine.

Precizez că în timp de 30 de zile cât am stat în ghetou, l-am văzut pe inculpatul Smolka în mai multe rânduri prin ghetou şi ştiu că lucra la birou unde stăteau şi detectivi care ne-au torturat.

În ghetou am mai văzut pe hitleristul Orendi din Bistriţa, care atunci când era vorba să fie daţi evreii capabili de lucru, pentru lucru, el s-a opus categoric spunând că toţi trebuie să fie transportaţi în Germania [Polonia n.n.]. Menţionez că informaţii în cauză poate să dea Comunitatea Evreiască din Bistriţa. Precizez că prin luna Aprilie şi cu câteva zile înainte de internarea în ghetou, aflând despre internare, am voit să îmbrac în haine ţărăneşti pe doi copii ai mei, să-i trimit în munţi pentru a se ascunde, ca ciobani. Locuitorul Gordon Vasile, fost casier, m-a împiedicat punându-mi pază pe lângă casă ca să mă supravegheze timp de 6 zile. Tot el a făcut şi denunţ că am ascuns bunuri la creştini; {el} a fost {un} mare hitlerist făcând propagandă antidemocratică şi contra armatelor aliate, şi ameninţa cu deportarea familiilor dezertorilor din armata ungară. Când s-a făcut evacuarea regiunii de către unguri şi nemţi, Gordon Vasile s-a pus în slujba jandarmilor şi a umblat cu jandarmi arătându-le locurile unde erau ascunşi ţăranii cu vitele. Informaţii asupra lui pot să dea: Pop Victoria lui Vasile, Andrecuţi Cornel şi mai mulţi locuitori din comuna Lunca.

Depoziţia lui Mairovitz Herman, 27 ani; domiciliul: Bistriţa, 29 Octombrie 1945

“În anul 1944, am fost într-o permisie de 24 ore, de la Compania de lucru, unde eram concentrat şi am venit în ghetoul din Bistriţa ca să-mi văd părinţii, unde nu mi s-a permis să intru ci am stat lângă gard. În acest moment a sosit stropitoarea cu apă a oraşului, pentru deţinuţii din ghetou, dar Smolka Heinrich şeful ghetoului a strigat în gura mare:“Opresc aducerea apei cu stropitoarea pentru jidani, pentru că toţi sunt oameni spurcaţi şi periculoşi, numai pentru dânşii suferim că înaintează ruşii”. De atunci s-a oprit aducerea apei, iar evreilor din ghetou li s-a distribuit numai câte jumătate de litru de apă pe zi, încât mulţi au murit de sete. Nu pot da nici o relatare asupra celorlalte acuzaţiuni, întrucât nu am fost în ghetou”.

Dosarul deţinutului politic SMOLKA HEINRICH din oraşul Bistriţa, care cu toată vârsta sa înaintată este prototipul “banditului fascist”.

“Încă din toamna anului 1943, când regimul Horthy a alunecat şi mai accentuat spre fascismul total, acest bandit veteran, cu toate că a avut o avere apreciabilă şi întreprindere comercială deschisă, s-a angajat ca poliţist auxiliar la poliţia horthysto-fascistă din Bistriţa, iar din Martie 1944, s-a angajat cu trup şi suflet în serviciul Gestapoului hitlerist şi a călăilor fascişti maghiari, pentru a contribui şi el la torturarea diabolică, organizată contra sugacilor, copiilor, mamelor şi bătrânilor fără de apărare, închişi în ghetoul din Bistriţa. Pentru completarea tabloului familiei sale, menţionăm aci că şi doi fii ai susnumitului au luat parte la aceste acte de banditism, ei însă, deocamdată, sunt daţi dispăruţi fiind cu armatele hitleristo-fasciste”.

Declaraţia unui grup de martori. “Subsemnaţii declarăm următoarele: În ziua de 9 Mai 1944, cu ocazia că am fost învoiţi acasă de la Compania de lucru pe 5 zile de concediu, venind la vetrele noastre, neaflându-ne familiile acasă, ele fiind internate în ghetou, am plecat şi noi [spre ghetou – nn] să ne vedem soţiile şi mamele şi fraţii.

Am ajuns în acest ghetou care era în afară de oraş într-o pădure, ne-am prezentat la şeful ghetoului care era Smolka Henrik comerciant din Bistriţa, am fost lăsaţi să intrăm. Acolo am văzut grozăvii nemaipomenite. Femei cu copii sugaci, vrând să-şi procure lapte de la românii care veneau fiindu-le milă de aceşti nenorociţi, erau biciuite cu bice de cauciuc în mod barbar. Aceste [maltratări n.n.] erau executate din ordinul lui Smolka Henrik.

Cetăţeanul Simon Mendel a fost maltratat în mod barbar; cerându-i-se aur şi briliante el a declarat că a predat Gestapoului tot aurul. Smolka, susţind că ar mai avea cantităţi enorme, l-a biciuit până a rămas în neştiinţă. O mamă care a vrut să-şi alăpteze copilul de trei luni a fost biciuită spunându-i-se: „comunisto, vrei să dai creştere unui comunist”. Noi, cu lacrimi în ochi am fost martori la aceste grozăvii care erau zilnic executate de zeci de ori. Cu inima distrusă şi biciuiţi am fost alungaţi strigându-ni-se: „comuniştilor. Aderenţi ai Angliei, o să fiţi executaţi la compania voastră de lucru” (Falik David, Herskovits Szigismund, Gizelstein Matei, Iakob Izidor, Mund Simon)

Depoziţia lui Frank Sara, 25 ani; domiciliul: Bistriţa, 7 Iulie 1945

“În tot timpul cât a funcţionat ghetoul din Bistriţa, comerciantul Smolka Henrich din Bistriţa a funcţionat la acel ghetou. Numitul era un fel de şef de lagăr. Este adevărat că din cauza comportării comerciantului Smolka Henrich, femeile şi bărbaţii internaţi în ghetou, au fost maltrataţi. Ştiu că în ghetou mureau cam trei-patru copii pe zi, nu cunosc precis motivul, dar în lagăr se vorbea că din cauza lipsei de apă mor copii. La ghetou se aduceau zilnic 2 cisterne de apă. În cantitate totală de aproximativ 2000 kg, care se distribuia la 6700 persoane. Erau zile când nu se aducea apă de loc.

Ştiu că feciorii lui Smolka Henrich făceau de pază la poarta ghetoului şi cu aprobarea lor s-ar fi putut introduce multă mâncare în ghetou, dar aceştia nu permiteau acest lucru. N-am auzit ca Smolka Henrich să fi bătut pe cineva, dar el sta la birou în timp ce detectivii Poliţiei maghiare băteau pe internaţi în mod îngrozitor. Cei bătuţi, după ce se reîntorceau între noi, discutau că au fost bătuţi pentru că ar fi fost denunţaţi de Smolka Henrich, întrucât acesta cunoştea bine oraşul şi pe evrei şi credea că au ascuns diverse bogăţii. Eu am stat în ghetou tot timpul cât a funcţionat acest ghetou”.

Depoziţia lui Herţeg Ignatie, medic; 53 ani; domiciliul: Bistriţa, 29 Octombrie 1945

“Am fost internat în ghetoul din Bistriţa, de la început pînă la deportarea în Germania [Polonia – n.n]. Şeful ghetoului era şeful poliţiei din Bistriţa, ungurul dr. Debreten.  Supravegherea ghetoului o făceau echipe de tineri din organizaţiile “NILOSCH [Nyilas – nn] şi LEVENTAL [Levente – nn]”, jandarmii unguri şi poliţia ungară din Bistriţa. Toţi oamenii de la instituţiile şi organizaţiile de mai sus nu se mai găsesc astăzi în Bistriţa. În acest timp, cei şase – şapte mii de evrei, au fost supuşi de către cei de mai sus, la cele mai groaznice maltratări şi schingiuiri. Odată, a venit o echipă de la Tg Mureş, compusă din mai mulţi indivizi unguri, care astăzi nu mai sunt pe aici, au chemat pe internaţii evrei într-o cameră şi majoritatea, indiferent de vârstă, au fost bătuţi cu un baston de cauciuc la tălpi, la membru şi la testicole. Eu am fost medicul ghetoului şi mulţi au venit la mine şi s-au arătat, fiind vineţi şi plini de sânge. Femeilor li s-a făcut – de către aceeaşi echipă din care făceau parte două femei, una de la bordel am auzit, care era unguroaică şi alta din judeţul Năsăud care era săsoaică, pe care le-am văzut dar nu le-am cunoscut şi nici astăzi nu ştiu cum se numesc şi unde sunt, şi nimeni nu ştie numele şi nici domiciliul lor – percheziţie vaginală, fără respectarea celor mai elementare principii de medicină şi higienă, căci cu aceeaşi mănusă s-a făcut percheziţie vaginală la toate femeile. Mai mult, aceste percheziţii s-au făcut în faţa bărbatului, ignorându-se orice principii de morală. Acte de teroare, aşadar au fost executate de această echipă de jandarmi de la Tg Mureş. Evreii au fost strânşi în ghetou de Jandarmeria ungurească din Bistriţa, fiecare având câte un sector, la care era ataşat câte un sas din Bistriţa. În sectorul meu ştiu că sasul se numea Ghelner, fost funcţionar, care în prezent nu mai este în Bistriţa, care a asistat pe jandarmii unguri. Locul ghetoului l-a ales şeful poliţiei, dr. Debreten şi primarul dr. Kuales şi subprefectul Smolenski care în prezent sunt plecaţi în Ungaria. Din femeile cărora li s-a făcut percheziţiile vaginale, nici una nu s-a întors din ghetou [deportare – nn], în afară de soţia mea care se numeşte Paula Hertig, născută Brecher”.

Depoziţia dr. Fisch Koloman, 42 ani; domiciliul: Bistriţa, 29 Octombrie 1945

“Autorii schingiuirilor, maltratăriilor şi percheziţiilor vaginale executate în ghetou au fost o echipă, aşa numită jandarmerie de cercetare, care a venit de la Tg Mureş. Maltratările şi schingiuirile s-au petrecut în ultimele zile şi constau din bătăi cu bastoane de cauciuc la tălpi şi la organele genitale.

Percheziţiile vaginale s-au făcut fără a se respecta vreun principiu medical sau principiu de morală căci au fost făcute în prezenţa bărbaţilor. Echipa era compusă din unguri veniţi din Tg Mureş şi nu le ştiu numele. Două cazuri pot să arăt care să releve atrocităţile şi schingiuirile din ghetou: a venit la mine Bneier Mendel şi Freier Iosif să le dau otravă că nu mai pot să suporte torturile, iar familia dr Nicolaie s-a otrăvit şi, numai datorită intervenţiilor medicale au fost readuşi la viaţă. Comandantul ghetoului a fost dr. Debreţeni şi astăzi probabil se găseşte la Debreţin, iar conducătorii erau dr. Smighelski subprefectul judeţului şi dr. Csizi Botond medicul şef al ghetoului. Paza ghetoului a făcut-o la început poliţia şi pe urmă jandarmeria ungară care ne-a condus până la Koşice. Dintre jandarmii şi poliţia ungară, astăzi nici unul nu se mai vede pe aici. Evreii au fost strânşi în ghetou de jandarmeria ungară, care avea ataşat câte un localnic pentru fiecare sector.

Aşa de exemplu în sectorul meu a fost ungurul Gall, fost cârciumar în Prundul Bârgăului care astăzi nu mai este pe aici. Locul ghetoului l-a ales subprefectul, medicul şef al ghetoului cu numele arătate mai sus şi probabil şi primarul oraşului dr. Kuales. Percheziţiile vaginale la evreice le-au făcut nişte femei şi, din auzite, mi s-a spus că ar fi fost surori de ocotire la spital, iar după alte zvonuri că ar fi fost şi prostituate. Nu ştiu cum se numesc şi nici nu ştiu de unde sunt.

În timpul cât am stat în ghetou, apa se transporta cu cisterne de udat străzile, era foarte murdară şi stăteau coloane în aşteptare să le vie rândul, astfel că mulţi rămâneau fără apă. Precizez că apa nu era în cantitate suficientă trebuinţei: băut şi spălat. Closetele erau în comun şi constau din găuri făcute în pământ, fără nici un paravan. În baraci stăteam în condiţiuni grele, căci o persoană nu avea nici cel puţin 30 cm [lăţime  – nn] spaţiu de dormit. Starea sanitară  era din cele mai mizerabile. În spital nu erau trimişi nici cei bolnavi de boli contagioase. Hrana era şi nesubstanţială şi prost gătită şi murdară. Pe inculpatul Smolka Henrich nu l-am văzut deloc pe acolo şi nu ştiu dacă a avut vreun rol prin ghetou. Orendi Augustin era sas din Bistriţa şi era agentul Gestepoului, căci îl vedeam deseori prin ghetou, făcea observaţiuni pe care apoi le furniza Gestapoului. Nu l-am văzut să maltrateze sau să schingiuiască pe cineva. Astăzi nu-l mai văd prin Bistriţa şi nu ştiu unde s-ar afla. Pe Tokacs Zoltan nu-l cunosc şi nu ştiu ce rol a avut în ghetou”.

Depoziţia  lui Gold Wolf, măcelar; 24 ani; domiciliul: Udiul de Sus, jud Someş, 19 Ianuarie 1946

“În Mai 1944 am locuit în comuna Aldorf, jud Năsăud. În 4 sau 6 mai au ridicat pe toţi evreii din comună, jandarmii nelăsând să luăm cu noi decât mâncare pe 14 zile. Din comună, i-au dus în ghetoul din Bistriţa, stabilit în afara oraşului la ferma turcului Bara Hugo; ferma era împrejmuită cu reţea de sârmă şi au organizat barăci insuficiente pentru toţi evreii din judeţ, cca 7000. Şefi ai  ghetoului au fost şeful poliţiei Debreceni, din Bistriţa şi Gustav Orendi, sas din Bistriţa. În ajutor aveau gardă civilă formată din nyilaşişti din Bistriţa, comandaţi de Smolka Heinrich. Când am intrat în ghetou, am fost percheziţionaţi de către poliţişti şi ne-au confiscat tot ce era asupra noastră, bani, bijuterii, stilouri. Eu am fost numit poliţist în ghetou din partea evreilor şi am văzut când Smolka Henrich şi-a băgat în buzunare bijuterii, tocuri rezervoare, tabechere, confiscate de la evrei. La femei s-a făcut percheziţie de către nişte femei, pe care nu ştiu cum le cheamă. Pentru a divulga locurile unde îşi au ascunse bunurile, evreii au fost supuşi torturilor, dezbrăcaţi la piele, bătuţi la tălpile picioarelor şi peste tot corpul pînă ce au leşinat. Pe un evreu din Bistriţa, Tefelmann, l-a reţinut Gestapoul şi comandantul ghetoului, omorându-l în bătăi. Pe mine m-au bătut la tălpile picioarelor şi la mâini, fiindcă au găsit 200 pengő la un evreu care a spus că banii erau ai mei.

În ghetou, bătăuşii au fost nişte detectivi în civil, pe care nu ştiu cum îi cheamă. Cât timp am stat în ghetou nu ni s-a dat nimic de mâncare decât alimentele ce le-am dus cu noi, care au fost confiscate şi apoi distribuite. Nu ni s-a dat apă şi, chiar atunci când ni s-a dat, inculpatul Smolka ne-a oprit să ni se mai dea apă. Pe inculpatul Smolka nu l-am văzut bătînd, însă fiul său a bătut. Când am fost transportaţi din ghetou, s-a luat de la evrei cu ocazia percheziţiilor absolut tot ce s-a găsit, nelăsând cu noi decât lucruri ce nu erau de preţ, iar hainele şi încălţămintea bună au schimbat-o cu haine şi încălţăminte rea. Pe drum ne-a dat la fiecare o jumătate kg de pâine şi o cană cu apă pentru un vagon, iar vagoanele le-au închis cu lanţuri şi cu chei”.

Depoziţia lui Molnar Victor, secretarul Primăriei Bistriţa; 39 ani; domiciliul: Bistriţa, 8 Decembrie 1945

“În Septembrie 1940, mă găseam în funcţia de şef de serviciu la Primăria oraşului Bistriţa, pe care am păstrat-o şi după acea dată până în anul 1942, când am fost pensionat forţat de către primarul Norbert Kuales. Norbert Kuales a fost numit primar în decursul lunii Decembrie 1940, înlocuindu-l pe fostul primar Filiphi M., sas de origine, care având convingeri largi democrate nu era în vederile organizaţiei grupului etnic german din Bistriţa, grup ce a luat fiinţă după dictatul de la Viena. Cum s-a instalat la primărie, Kuales a concediat cea mai mare parte dintre funcţionarii români. El punea piedici oriunde putea locuitorilor români şi evrei din Bistriţa, unul din actele lui fiind acela de a refuza semnarea certificatelor de care aveau nevoie locuitorii minorităţilor persecutate, pentru ca în felul acesta să nu aibă rezultatul dorit de ei doleanţelor lor la diferite autorităţi administrative şi judiciare. Măsurile luate de către Kuales au dus în scurtă vreme la ruinarea comercianţilor evrei şi români. Acei comercianţi au ajuns să-şi piardă brevetele, în aşa măsură încât au rămas un număr foarte redus. Pe lângă comercianţi au fost înlăturaţi şi meseriaşii, care în cea mai mare proporţie erau români. Sistemul care a dus la pierderea drepturilor a fost acela de a nu elibera acte, aşa că, cei interesaţi îşi pierdeau drepturile prin nedepunerea certificatelor în termen cu ocazia revizuirilor impuse de autorităţile superioare administrative maghiare, precum şi reaua voinţă în interpretarea şi aplicarea legii nr IV din anul 1940, cu privire la regulamentarea proporţiei evreilor în viaţa economică a Statului. În sistemul de persecuţii aplicate de fostul primar Kuales împotriva românilor şi evreilor, mai cu seamă ale evreilor era şi măsura luată de el de a evacua din unele dependinţe şi chiar din încăperile principale pe evreii şi românii proprietari de case prin aplicarea legii rechiziţiilor în chip cu totul sadic, aş putea zice. În locul celor evacuaţi, Kuales punea diferite persoane protejate de el. În general, toate legile erau aplicate în detrimentul populaţiei româneşti şi evreieşti, cu scopul de a-i distruge economiceşte.

Notez că, Kuales nu a avut nici o consideraţie faţă de populaţia românească, cu toate că, el fusese prin 1935 jurist consult al primăriei Bistriţa şi în raporturi bune cu intelectualii oraşului.

Printre alte măsuri de persecuţie au fost şi aceea  de a-i opri pe evrei să cumpere din târguri şi pieţe mai înainte de ora 12, dând în această privinţă ordonanţe; a ordonat sigilarea cartelelor evreilor cu iniţialele “ZS”, prescurtarea cuvântului evreu în limba maghiară, consecinţa fiind că, majoritatea comercianţilor din oraş care erau saşi şi unguri, refuzau eliberarea alimentelor cartelate celor care se prezentau cu cartela ştampilată; a ordonat să nu se elibereze încălţăminte evreilor şi nici chiar românilor.

În privinţa înfiinţării ghetoului la Bistriţa am cunoştinţă că, fostul primar a fost acela care a aranjat instalarea ghetoului în afara oraşului, într-o livadă, sub cerul liber. El purta atunci gradul de comandant militar al oraşului. Cu prilejul internării în ghetou a evreilor, Kuales având rol de organizator şi conducător al aparatului administrativ care a pus în practică măsura, şi-a însuşit obiectele de valoare de la internaţi, pe care le-a dus cu el în Germania, în cursul lunii Iunie sau Iulie 1944, când a plecat demisionând din postul ce-l deţinea atunci.

Despre colaboratorul Norbert Kuales şi despre alţi persecutori ai populaţiei româneşti şi evreieşti din Bistriţa, am următoarele cunoştinţe.

Smolenschi Ladislau, fost subprefect al judeţului Năsăud, era un mare şovin şi în calitatea lui a săvârşit în general aceleaşi fapte săvârşite de Kuales în calitatea lui. Smolenschi clasa toate plângerile îndreptate împotriva lui Kuales, pe care îl sprijinea în chestiile de serviciu şi cu care avea raporturi personale din cele mai bune. Menţionez că Smolenschi este direct răspunzător de abuzurile şi actele de persecuţie ale lui Kuales, fiindcă el era organul tutelar al oraşului”. .

Depoziţia lui Bernard Adalbert, comerciant; 38 ani; domiciliul: Bistriţa,19 Ianuarie 1946

“Am fost internat în ghetoul din Bistriţa din 3 până în 27 mai 1944. Şef comandant al ghetoului a fost şeful poliţiei Bistriţa, Debreceni, ajutat de Orendi Gustav din Bistriţa. Inculpatul Debreceni a organizat în ghetou un regim de teroare contra evreilor, n-a dat mâncare evreilor decât din alimentele confiscate de la noi, a interzis să se aducă apă în ghetou, n-a luat măsuri de tratare a evreilor bolnavi, n-a organizat adăposturi pentru cantonarea evreilor încât mulţi stăteau afară supuşi intemperiilor atmosferice, din care cauză mulţi s-au îmbolnăvit, şi au murit: 5-6 copii mici şi 7 evrei bătrâni. Am văzut când Debreceni a ordonat unui paznic din ghetou să aplice evreului Munt Harry, şi i-a aplicat, 25 de trăgători [lovituri – nn] fiindcă a găsit la el o scrisoare. A organizat în ghetou anchete prin tortură cu ajutorul poliţiştilor, jandarmilor şi detectivilor pe care nu ştiu cum îi cheamă.

La intrarea şi ieşirea din ghetou a făcut evreilor percheziţie ajutat de poliţişti şi detectivi; la intrarea în ghetou a luat de la evrei bijuteriile, verighetele, ceasuri, tocuri, chibrite, lanterne, stilouri, iar la ieşirea din ghetou a luat toate hainele nelăsând evreilor decât un singur rând de haine”. .

Depoziţia lui Nirenfeld Zelig, funcţionar, 45 ani; domiciliul: Bistriţa, 5 Februarie 1946

“În luna Mai 1944, când s-a înfiinţat ghetoul din Bistriţa, prefect al judeţului a fost contele Bethlen Adalbert din Beclean, subprefect Smolinszky din Ungaria, {azi} refugiat, primar sasul Kuales Norbert, originar din Bistriţa, fost membru în Volksbund, azi refugiat. Înainte de înfiinţarea ghetoului a fost o conferinţă la primărie unde nu ştiu ce s-a discutat. În ziua de 3 Mai s-au format în oraş echipe compuse din jandarmi şi un poliţist civil, membru în Volksbund sau în partidul Nyilaş. La mine acasă a fost comerciantul sas Maroscher Fritz din Bistriţa, azi refugiat, fost membru în Volksbund care mi-a ridicat bijuteriile, ceasul, toţi banii şi nu ne-a dat voie să ducem cu noi decât alimente pe 14 zile, un rând de haine şi perie, restul a fost închis în casă pe care au sigilat-o. Obiectele confiscate le-a depus la primăria oraşului Bistriţa.

După ce ne-au strâns din oraş, ne-au dus cu convoiul la firma Stamboli S.A. unde am fost internaţi 7000-7018 evrei din tot cuprinsul judeţului Năsăud. Comandantul ghetoului a fost şeful poliţiei din Bistriţa, Debreceni, originar din Huedin (sau soţia lui este din Huedin). Din partea Gestapoului, omul de încredere cu rolul cel mai important a fost sasul Orendi Gustav din Bistriţa, care a depus cea mai mare sârguinţă şi diligenţă controlând în oraş dacă executarea ordinelor s-a făcut, mergând cu o motocicletă la locuinţe, iar în ghetou a maltratat pe mai mulţi evrei în mod bestial cu bâta, cu pumnii, cu picioarele; aşa reţin cazul unei evreice, care în urma bătăii a leşinat şi a fost transportată la infirmerie.

Medicul ghetoului era dr. Csizi, medicul primar al judeţului Năsăud. În ghetou s-au organizat nişte barăci simple, fără pereţi laterali. Nu ni s-a dat voie să fierbem mâncare, deşi ne lăsaseră să luăm alimente pentru 14 zile. Nu s-a dat voie ţăranilor să ne vândă alimente şi să ne aducă alimente, nici chiar lapte pentru copiii sugari, din care cauză au murit mai mulţi copii sugari. Pentru femeile care au născut, nu s-au luat măsuri de asistenţă medicală, decât ceea ce au făcut medicii evrei fără mijloace. Nu s-au asigurat latrine, decât simple gropi fără pereţi laterali unde şi-au făcut necesităţile bărbaţi cu femeile la un loc. Din cauza prostului tratament, s-au îmbolnăvit mai mulţi internaţi, fiind câteva cazuri de scarlatină, din care cauză au murit mai mulţi internaţi. După internare, internaţilor cu o situaţie materială bună li s-au luat interogatorii anchetându-i pentru {a afla} averea ce posedă şi unde au depozitat sau ascuns bunuri. Ancheta făcută de către poliţia din Bistriţa, condusă de un detectiv şef al cărui nume nu-l ştiu.

După aceasta au venit 4 detectivi din Târgu Mureş care au supus la anchete şi prin torturi bestiale într-o cameră din ghetou, unde funcţiona poliţia, pe cei bănuiţi că n-au declarat bunurile ascunse. Anume: i-au descălţat şi dezbrăcat de haine, i-au întins {pe jos, apoi} cu bastoane de cauciuc, i-au bătut la tălpi şi peste{tot} corpul, i-au călcat în picioare; în urma acestor maltratări au fost transportaţi cu targa din camera de tortură, schingiuiţii neputând sta pe picioare; de exemplu: Sneier Henric, director la fabrica de hârtie Prundul Bârgăului, Feier Iosif, Feferman Ignaţiu care, am auzit, că – după maltratare la două zile – în cursul transportului la Auschwitz au murit.

Şeful poliţiei civile era Smolka Henrich, nyilaşist, care conducea paza ghetoului.

După deportarea mea, în locuinţă a intrat prefectul Borbély Kalman, care a preluat prefectura chiar în timpul ghetoului în 10 Mai 1944 şi a rămas prefect până la eliberare. El a primit locuinţa mea de la primăria Bistriţa, unde a găsit toată gospodăria mea haine, alimente, lenjerie care astăzi valorează cca 50 milioane, 16 buc. covoare persane pe care le-a predat el la Adm. Financiară. După ce am sosit acasă din deportare, am găsit locuinţa goală. Fiind anchetat la poliţie, prefectul Borbély Kalman a declarat că bunurile ridicate din locuinţa mea anume: 2 covoare persane, vase de cristal, servicii de porţelan cu marcă, veselă de bucătărie, plăpumi, le-a luat el pentru a le salva şi le-a dus la Budapesta cu ocazia retragerii iar azi mi le-a restituit trimiţând pe soţia sa după ele”.

Declaraţia învinuitului  Borbély Calman, agricultor, 62 ani, religia: reformată, 24 Septembrie 1945

“Când am fost numit prefect [al judeţului Năsăud – nn], prim ministru al Ungariei era Sztójay Döme, iar în luna August i-a urmat Lakatos. În anul 1941, m-am înscris în partidul condus de Imrédy, de unde am demisionat în Aprilie 1944, aşa că la primirea funcţiei de prefect nu făceam parte din nici un partid politic. De altfel, înainte de a primi funcţia de prefect, am condiţionat primirea acelei demnităţi de rămânerea mea în afară de orice organizaţie politică.

Am primit prefectura numai pentru că vedeam că situaţia politică e gravă şi la conducerea judeţului trebuia să fie cineva care să cunoască situaţia judeţului şi, în felul acesta să fie de ajutor populaţiei. Mai arăt că, mi se oferise şi mai înainte prefectura, dar am refuzat, pentru că atunci oricine putea conduce uşor judeţul. În anul 1943 am fost vizitat de Imredy, care a rămas numai ca să se odihnească o noapte la mine în drum spre Târgul Mureş.

Propunerea de a fi numit prefect a pornit de la Teleky Béla, şeful Partidului Maghiar Ardelenesc din Ardeal, şi de la conducătorii maghiari din Bistriţa, care nu făceau parte din partidul lui Imrédy. Contracandidat l-am avut pe Andrei Puska, şef al partidului Imrédy din judeţul Bistriţa. El nu a reuşit numai pentru că oamenii cu mai multă greutate mă susţineau pe mine. Eu am fost şi în asentimentul românilor, deşi nici Puska nu era în raporturi rele cu intelectualii români.

Cunoşteam programul guvernului care m-a numit prefect şi susţin că, programul acelui guvern nu se deosebea de programul guvernului dinaintea lui. Este adevărat că, am rămas la postul meu şi după ce guvernul a luat măsuri severe faţă de minorităţile române şi evreieşti. Am făcut-o, însă, numai pentru că am fost rugat de către conducătorii acelor minorităţi ca să rămân mai departe. Citez numele domnului Emil Bozac, care a venit la mine cu acel scop în numele intelectualilor români. Evreii erau strânşi atunci când eu am luat în primire prefectura.

După câteva zile de la luarea în primire a prefecturii, am obţinut permisiunea Gestapoului de a vizita ghetoul din Bistriţa, unde mă duceam cu intenţia de a veni în ajutorul evreilor internaţi acolo. Mi s-a îngăduit vizitarea, dar am fost tot timpul însoţit de către doi căpitani din serviciul Gestapoului. Vorbind cu evreii dr. Ratz şi Breher, conducătorii comunităţii evreieşti, dânşii, la întrebarea mea despre ce nevoi au ei, cu ce îi pot ajuta, mi-au răspuns că, vor trimite prin şeful poliţiei un memoriu. După două zile, şeful poliţiei mi-a raportat că, a primit memoriul, dar [acesta n.n.] a fost confiscat de către Gestapo. Am mai cerut învoirea de a mai vizita ghetoul, dar pe ocolite mi s-a refuzat vizitarea, până când evreii au fost deportaţi. Cu toate piedicile ce mi s-au pus de Gestapo, am trimis, după vizita făcută la ghetou, scânduri pentru construirea unor barăci, cele găsite de mine fiind neîndestulătoare.

În apărarea mea mai arăt că, la Budapesta, cu prilejul consfătuirii ţinute la ministerul de interne la care a luat parte prefecţii din tot cuprinsul Ungariei, am fost singurul prefect care am luat cuvântul în apărarea evreilor, ceea ce mi-a atras aspre observaţii din partea lui Endre László, subsecretar la acel minister. Nu am demisionat nici atunci, pentru a răspunde mai departe necesităţilor locuitorilor judeţului, care, precum am mai spus, îşi puseseră toată nădejdea în mine.

Când au început, după 23 August 1944, prigoana împotriva intelectualilor români, am intervenit personal pentru câţiva din ei la locotenentul-colonel Jakob, şeful serviciului de contraspionaj, asumându-mi răspunderea pentru ei. Am ajutat în acest fel tuturor şi chiar celor arestaţi, cărora li s-a îndulcit regimul. Atunci când Jakob mi-a spus că, vom scăpa de intelectuali care vor fi duşi în deportare de Gestapo, am opus un veto absolut şi am cerut Ministerului de Interne, la orele 12 noaptea, să nu se puie în aplicare măsura, în caz contrar rugând ca convorbirea să fie considerată cerere de demisie. Ministerul mi-a dat depline puteri şi astfel nu a fost nimeni deportat. Ceva mai mult, după convorbirea avută, am eliberat pe răspunderea mea pe toţi cei închişi, cu toată opunerea autorităţilor militare şi ameninţărilor pornite din partea colonelului Jakob”-

Depoziţia martorei soţia lui Alexandru Eftimie, casnică; domiciliul: Cluj, 9 August 1945

“Auzind că dl Coloman Borbély fost prefectul judeţului Năsăud, este sub cercetare referitor la trecutul lui, din bunăvoia mea şi din iniţiativa mea proprie, declar următoarele: Eu sunt evreică şi am fost soţia unui funcţionar de stat maghiar, ascunzând originea mea etnică. În primăvara anului 1944, când a început campania contra evreilor, am ajuns într-o situaţie foarte grea şi am fost expusă deportării. Pe vremea aceea am locuit în oraşul Bistriţa.  M-am dus la prefectul jud. Năsăud, la dl. Coloman [Kálmán – nn] Borbély, şi i-am descoperit originea mea etnică, şi l-am rugat să-mi dea o mâna de ajutor. El mi-a declarat că el nu cunoaşte deosebire între om şi om, decât în privinţa cinstei lor. El mi-a dat mâna de ajutor şi prin ajutorul lui, eu am scăpat de neplăcerile care ar fi survenit din cauza originii mele etnice. În timpul convorbirii noastre, de mai multe ori şi întotdeauna am constatat liberalitatea lui şi am observat că nu face nici o distincţie între oameni din cauza religiei lor. După citire şi explicare am semnat această declaraţie ca fiind conformă cu voinţa mea”.