Politica bate filmul

Înainte să apucaţi o piatră de jos ca să daţi în mine, să-mi spuneţi că sunt cu unii sau cu alţii, vă rog să ţineţi cont de câteva lucruri. Mai întâi de toate, o femeie a fost lovită în plină stradă. Au confirmat lucrul acesta medicii de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa printr-un comunicat, dar şi medicul legist care a anunţat Inspectoratul Judeţean de Poliţie că leziunile necesită 4-5 zile de îngrijiri medicale. E clar până aici, nu? Aşadar, timp de 4-5 zile, eu înţeleg că agresatul trebuia lăsat în pace să-şi vadă de sănătate.

Instituţia statului român numită Inspectorat Judeţean de Poliţie, cu documentul de la medicul legist în mână, nu numai că nu aşteaptă 4 zile, nu aşteaptă nici 24 de ore şi se grăbeşte să „elucideze dosarul”. Inexplicabil, nu credeţi? Nici dacă aş vrea să fiu acum de partea „organelor” statului grăbite să pedepsească agresori nu pot fi pentru că am fost şi eu la un moment dat în stare de şoc după ce am suferit un accident rutier. Cred că abia după câteva zile bune am început să plâng tot mai puţin şi să realiez că a fost un accident – ceva ce nimeni nu şi-a dorit să fie – că li s-a mai întâmplat şi altora, că va trece cumva, aşa cum toate trec. Aşa suntem noi, femeile, plângem. Ce să facem altceva dacă nu am fost înzestrate cu muşchi şi pumni de oţel? Poliţiştii de prin zona Becleanului care au anchetat accidentul în care am fost implicată s-au purtat ca nişte părinţi cu mine – Dumnezeu să le dea sănătate! – m-au calmat, m-au încurajat, m-au dus la spital. Nu mi-au luat declaraţie când eram grămadă, pe şosea, înţepenită de spaimă. De aceea mi-e foarte greu să înţeleg acum de ce nişte poliţişti cu mai multă şcoală şi cu funcţii mai importante, de la judeţ, nu au procedat nici măcar aşa cum au înţeles să o facă nişte colegi ai lor de la un post rural.

Pe de altă parte, nu ştiu cum aş reacţiona dacă ar veni cineva spre mine şi s-ar apuca din senin să mă lovească în cap. Ca orice om care nu a lipsit de la orele de anatomie ştiu că e cel mai fragil organ al corpului şi că e de ajuns o mişcare greşită, o lovitură la tâmplă ca să faci comoţie cerebrală, ca să nu mai vorbesc de ochi, de nas, de dinţii din gură. Nu ai de unde şti ce are în minte un om care te loveşte din senin fără ca tu să-i fi făcut ceva. Poate că primul gând e că şi-a pierdut minţile, iar un om nebun e în stare de orice. Dacă îl mai şi cunoşti sau ţi se pare că-l ştii de undeva probabil că ai de două ori o problemă: ce l-a apucat şi cine l-a pus? Cum niciodată răspunsurile nu vin aşa, deodată, începi să te temi că unul care te loveşte din senin e capabil de orice şi nu doar în ce te priveşte pe tine, e capabil de orice în general. O mamă se gândeşte la copilul ei şi, cel mai probabil, că atunci realizează că nicio politică din lume, nicio campanie nu merită pusă în balanţă cu viaţa şi siguranţa celui pe care l-a adus pe lume. Din acest punct de vedere, eu pot să înţeleg reacţia femeii Monica Săsărman, dorinţa ei de a-şi proteja viaţa personală şi siguranţa familiei. Nu înţeleg multe alte lucruri care s-au mai întâmplat pe parcurs. Nu pricep de ce liderii ACL s-au apucat să ţipe în miez de noapte că PSD e de vină. Nu înţeleg nici cum de a fost posibil ca un ministru din Guvernul României să ne spună înaintea Poliţiei cum se numeşte agresorul şi că nu e membru PSD.

Încă de sâmbătă seara m-am trezit vorbind singură – fiindcă nu m-a ascultat nimeni – că ar fi mai înţelept să aşteptăm să ne spună cei implicaţi despre ce a fost vorba fiindcă nu aveam decât mărturii ale unui băiat care nu a auzit decât jumătăţi de fraze şi a unor politicieni care nici măcar nu fuseseră de faţă. Sinceră să fiu, mă aşteptam ca duminică Poliţia să vină cu un comunicat de presă în care să elucideze împrejurările în care s-a petrecut incidentul. E prima oară în 18 ani de presă în care aud că Poliţia „clasează” dosare, dar nu e prima oară când constat că, atunci când eu nu „muşc” informaţiile pe surse se găsesc alţi flămânzi care să le devore.

Nervii sunt atât de întinşi, miza alegerilor de duminică e atât de mare, încât am uitat să mai fim oameni. Râuri de ură s-au revărsat de o parte şi de alta, bârfe s-au scurs de la cel mai înalt nivel. Astăzi, la conferinţa de păresă susţinută de Monica Săsărman, eu am văzut o femeie traumatizată şi o mamă care se teme pentru copilul ei, nu ştiu dacă motivat sau nu, dar e mai puţin important. Cred că mă pricep cât de cât la oameni încât să-mi dau seama dacă joacă teatru sau sunt sinceri. M-aş fi aşteptat la mai multă compasiune din partea tuturor. Alegerile vin şi trec, cineva tot va conduce România, noi trăim într-un oraş mic în care ne întâlnim zi de zi unii cu alţii. Chiar trebuie să ne urâm de moarte? Nu putem fi adversari, dacă avem idei diferite, iar la final să ne dăm mâna prieteneşte? E politica, sunt funcţiile mai importante decât viaţa şi sănătatea?

S-a făcut atât de mult zgomot legat de incidentul de la Prundu Bârgăului încât, oricât m-am chinuit să aflu ce e în spatele lui, tot nu am reuşit. Eu cred că, atât timp cât o femeie de lovită în stradă, România are o problemă, indiferent de cine ar fi guvernată.

Cristiana Sabău